De ce decizia CCR n-ar trebui să fie despre mască
În fapt, decizia CCR n-ar trebui să fie în ochii noştri despre mască. CCR nu spune că masca e o problemă, ci că felul în care a procedat Guvernul e greşit. Trebuia să ceară un aviz înainte să dea Ordonanţa, dar a făcut-o abia după ce a dat-o. Cu alte cuvinte, decizia CCR ar trebui să fie când o luăm la disecat despre echitate. Cum aşa? Păi, să ne imaginăm că mergeţi azi la o instituţie a statului român să vă rezolvaţi o problemă şi pentru asta aveţi de depus un dosar. La propriu. Un doasar cu copii după o serie de acte. Şi vă treziţi că instituţia vă refuză solicitarea. Pe motiv că n-aţi avut dosar cu şină. Pardon, mai nou se cere încopciat. Şi pentru că n-aţi avut dosarul, deşi actele sunt în bună regulă şi intenţia dumneavoastră de cetăţean a fost corectă, nu puteţi beneficia de un drept. E un exemplu imaginar, dar care se sprijină pe situaţii concrete de viaţă. De ce pentru cetăţean ar trebui să fie într-un fel, iar pentru Guvern în altul?
De fapt, decizia CCR cam asta spune, din perspectiva mea, că n-a avut Guvernul dosar încopciat. Şi dacă solicitarea unui simplu plătitor de taxe şi impozite ar fi respinsă din acest motiv, de ce Guvernul ar trebui să aibă parte de o soluţie diferită? Nu e echitabil, nici moral.
Reacţiile oficiale după decizia CCR n-au amintit nicio secundă despre asta. Sau cel puţin n-am dat eu de o astfel de luare de poziţie. Ne-am concentrat toţi pe ce facem cu masca şi amenzile încât n-am mai avut vreme să auzim vreo scuză a unui oficial că a încercat, golăneşte, să facă altfel decât ar fi trebuit să procedeze orice cetăţean – cum zice la lege. Poate or fi vrut să-şi ceară scuze pentru aroganţa de a proceda, în mod repetat, altcumva decât cei cărora le impun reguli, dar n-au mai avut loc în discuţie. Poate, dar mă îndoiesc pentru că nici fărâmă de intenţie nu pare să fi existat.
E un soi arogant de a lua decizii în spaţiul public de la noi de decenii. Pe principiul ştim noi mai bine, iar regulile sunt doar pentru cei slabi. Deşi, toate astea sunt ştiute, dovedite şi punctate, tot cei care se fac vinovaţi de asemenea atitudini cască ochii cel mai mult când văd cifrele din sondaje. Sondaje despre preferinţe politice, despre încrederea în autorităţi.
E, mereu, un joc inegal şi total netransparent. În care cel care face regulile se aşteaptă să iasă tot timpul învingător doar pentru că e chiar primul care le încalcă. Dar, pierde mai de fiecare dată exact pe mâna lui. Pentru că refuză să înveţe o lecţie simplă – a echităţii.