După 30 de ani - în căutarea Revoluţiei pierdute: “Am cravata mea, sunt pionier/ Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier” (Partea a II-a)

Aşadar, conform memorialulrevolutiei1989.ro , pionierul trebuia “să fie gata oricând să-şi aducă întreaga contribuţie la apărarea ei; să cinstească trecutul său glorios, tradiţiile de luptă ale poporului nostru, ale clasei muncitoare; să-şi exprime prin fapte dragostea nemărginită şi ataşamentul profund faţă de Partidul Comunist Român (…)Versurile imnului (neoficial) al pionierilor reflectă felul în care propaganda comunistă se infiltra în cele mai intime momente ale vieţii de copil: joaca, care se supune unor reguli, unei ţinute pioniereşti obligatorii, ţelului de a deveni component al clasei muncitoare şi, eventual, de a elimina din cercul de prieteni nepionierii: I. Am cravata mea, sunt pionier, Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! Flutură în vânt, zălog şi legământ, Întâiul meu cuvânt de pionier... II: Am cravata mea, sunt pionier, Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! Mâine – brigadier şi şef de şantier, Chiar dacă azi sunt numai pionier... III: Am cravata mea, sunt pionier, Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! Cu tine nu mă joc şi n-o s-o fac deloc, Eu doar decât mă joc cu pionieri”. Pionierii aveau şi propria revistă, Cutezătorii, care se difuza în şcoli, abonamentele fiind obligatorii.

Sărbători precum 1 mai (Ziua Muncii), 23 august  (Ziua Nationala a RSR), 26 ianuarie (ziua de naştere a lui Nicoale Ceausescu) erau respectate cu stricteţe. Se organizau defilări, spectacole, copiii fiind obligaţi să strige lozinci, să fluture steguleţe tricolore şi să aplaude .

Ca şi Şoimii patriei, şi pionierii mai aveau şi alte îndatoriri: să înveţe cu sârguinţă şi să fie un prieten statornic al cărţii; să iubească şi să respecte munca, să participe activ la acţiunile de muncă patriotică; să apere şi să păstreze cu grijă avutul obştesc; să-i cinstească pe cei care făuresc bunurile materiale şi spirituale ale ţării; să dovedească, în întreaga activitate de învăţătură, muncă şi pregătire practică productivă, interes şi pasiune, precum şi năzuinţa de a obţine o calitate cât mai înaltă a muncii lor; să-şi cultive aptitudinile şi talentele, manifestând întotdeauna iniţiativă, spirit creator şi novator, cutezanţă; să dovedească prin fapte ataşamentul faţă de organizaţie, manifestând iniţiativă şi răspundere în îndeplinirea sarcinilor şi îndatoririlor pioniereşti; să participe activ la viaţa grupei, detaşamentului şi unităţii; să răspundă fără şovăire la chemările organizaţiei; să fie disciplinat şi ordonat atât în şcoală, cât şi în afara ei; să se îngrijească permanent de menţinerea sănătăţii şi călirea sa fizică; să fie cinstit, modest şi drept; să spună adevărul şi să lupte pentru triumful acestuia; să fie curajos şi demn; să aibă încredere în forţele sale şi ale tovarăşilor săi; să fie un bun coleg şi prieten; să lupte hotărât împotriva lipsurilor, pentru sporirea neîntreruptă a onoarei şi prestigiului colectivului din care face parte; să-şi iubească învăţătorii şi profesorii, să-i respecte pe cei mai în vârstă şi să aibă grijă de cei mici.

Începutul anului şcolar, igiena şi practica agricolă

Fiecare pionier era obligat să aibă permanent carnetul de elev  la el şi numărul matricol cusut pe uniformă, la vedere,  număr care permitea identificarea elevului în cazul unor incidente şi raportarea lui la şcoală. “Carnetul de elev este oglinda activitatii scolare si a conduitei elevului. Calitatea de elev trebuie să se reflecte în atitudinea perseverentă şi entuziastă faţă de învăţatură şi muncă, în comportarea corectă şi demnă în şcoală şi societate”, scria la începutul acestui document.

Elevul trebuia  să dea carnetul profesorului de câte ori primea vreo notă (notele erau de la1 la 10) şi să-l arate părinţilor pentru a lua la cunoştinţă prin semnătură.

Un alt aspect căruia i se acorda atenţie era igiena elevilor. Înaintea începerii cursurilor, zilnic, cadrele didactice verificau elevii punându-i să prezinte batista si unghiile curate. Fetele trebuia să poarte bentiţă şi cozi dacă aveau părul lung, iar băieţii să se tundă. În afara controalelor făcute de cadrele didactice, erau şi controale ale Direcţiei de Sănătate, iar ritualul era următorul: înşiraţi, elevii trebuiau plece capul, să scoată limba şi să-şi arate burta. Se urmărea depistarea păduchilor, a amigdalitei sau a unor boli contagioase. În plus, mai erau şi vaccinurile, în special cel anti-TBC, care era obligatoriu şi se făcea în şcoli.

Clasele aveau un efectiv de maximum 35 de elevi, dar se ajungea şi la 40. Cursurile se ţineau de luni până sâmbătă, cu patru ore la clasele primare şi 5-6 ore pe zi. De obicei sâmbăta erau mai puţine ore, în funcţie de şcoală. Materiile erau diverse de la matematică, română, chimie, fizica, biologie, limbi străine până la economie politică şi Constituţie. Manualele erau unice si se dădeau de la şcoală, gratuit. Nu toţi elevii beneficiau de manuale noi. La sfârşitul fiecarui an şcolar, elevii erau obligaţi să predea manualele, sub sancţiunea neîncheierii mediilor finale. Manualele în stare bună erau transmise mai departe, astfel că acestea erau înnoite parţial la începutul anului şcolar.

Şcoala începea la 15 septembrie, iar fiecare an şcolar avea trei trimestre, cu trei vacanţe. Cea mai scurtă era vacanţa de primăvară, doar o săptămână, iar cea de vară, cea mai lungă, trei luni.

La începutul fiecărui an şcolar, elevii de gimnaziu, mai ales cei din provincie, dar şi liceenii şi studenţii, făceau practică agricolă.

Încărcaţi în autobuze, erau duşi la cules de roşii, mazăre, la depănuşat porumb sau la sortat cartofi. Programul de lucru era de 4-5 ore, cu pauză de masă. Fiecare elev avea o normă, iar unitatea de măsură era găletuşa de 5 litri, obligatorie pentru fiecare elev. Norma era undeva la 30-40 de găletuşe pe zi. Cei care nu-şi făceau norma erau admonestaţi şi daţi ca exemplu negativ, dar cum erau pionieri şi trebuia să se ajute între ei, codaşii erau ajutaţi de fruntaşi şi toată lumea era mulţumită.

Chiar dacă părea o corvoadă, practica agricolă era pentru mulţi o bucurie. Şi asta pentru că scutea elevii de o lună de şcoală şi era un prilej de distracţie în autobuzele pline ochi şi pe câmp, când profesorii supraveghetori nu mai erau chiar atât de vigilenţi ca la clasă. Spre exemplu, elevii care aveau examene (pentru admiterea la liceu sau treapta I, treapta a II-a sau examenul de promovare în clasa a XI-a, bacalaureatul) erau scutiţi de practica agricolă.

De asemenea, elevii erau obigaţi să colecteze de materiale refolosibile, îndeosebi hârtie, carton, sticle, borcane, textile, fier vechi, dar şi plante medicinale (muşeţel, tei, păpădie, coada şoricelulu). Clasele aveau "plan" de colectare, iar elevii erau obligaţi să aducă, indiferent de unde le procurau. Norma de reciclare lunară pentru fiecare elev era de 5 sticle, 10 borcane şi 10 kg de maculatură, textile şi între 2 şi 5 kg de plante medicinale. Colectarea se făcea la şcoală sau la centrele speciale, dovada fiind un bon pe care elevul era obligat să-l predea dirigentelui clasei.

Copii erau implicaţi nu numai în munci agricole sau activităţi de reciclare, ci şi  în pregătirea militară, iar petrecerea timpului liber era sub supraveghere.

“Odată cu avansarea la liceu, copiii participau la ore speciale de pregătire militară (PTAP) - Pregătire Pentru Apărarea Patriei – fetele şi băieţii învăţau să folosească arme periculoase: puşca. (…) Copiii erau controlati şi din punct de vedere social : scoala interzicea participarea acestora la activităţi distractive precum filme sau spectacole în timpul săptămânii, fiindu-le permisă doar asistarea la <Matinee>, sâmbăta şi duminica, de cele mai mult ori fiind supravegheaţi de către profesori (…) Învăţămantul în perioada comunistă avea ca scop formarea caracterelor şi personalităţilor copiilor cât mai corecte, şi neîntrerupte de eşecuri. Ca urmare, nu era admis ca unul dintre elevii patriei să pice vreun examen. Regula fiind că partidul nu educă oameni leneşi” conform blogului prinochiieducatiei.wordpress.com .

Va urma