Istoricul Marius Oprea: Timişoara - cei care au tras şi cei în care s-a tras

”Nici o înmormîntare fără aprobare!”

Ridicată de colegii săi de secţie de la Solventul, menţionează că trupul lui a dispărut. Sub ea, o altă placă pe care se află fotografia unui alt împuşcat, Ioan Stamatiu, de 42 de ani, de asemenea dispărut. Pe partea stîngă, fotografia unui tînăr frumos ca un zeu cu o privire sfredelitoare, Dumitru Constantin Hîrjoabă, tot de 22 de ani, istoriseşte că acesta a fost împuşcat şi transportat la Spitalul Judeţean, de unde a dispărut. În timp ce se trăgea asupra lor, porţile Catedralei erau încuiate. De ce? De către cine?

Mihai Pop, preot şi consilier local din partea Alianţei Civice în 1994 la Timişoara a povestit următoatele în faţa Comsiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989: ”În 17 decembrie dimineaţa, toţi preoţii au primit telefon să facă slujbe, în care să defăimeze faptele golanilor. Era tovarăşul Cumpănaşu, de la Departamentul Cultelor din Timişoara, l-am văzut. De asemenea, am primit telefon să nu facem nici o înmormîntare, fără aprobare de la pompele funebre. Catedrala era închisă pentru că nu avea program atunci, uşile catedralei n-au fost închise de preoţi! Cred că erau cei de la culte din Bucureşti cei care au închis uşile. În 16 dimineaţa eu am fost în faţa casei lui Tokes, dar m-a depistat unul de la Securitate, atunci am plecat acasă. După masă am fost din nou, era deja lume multă, tramvaiele erau oprite, se striga «jos Ceauşescu», se cînta. Seara la casa lui Tokes erau şi ortodocşi, pentru că s-au aprins lumînări, iar reformaţii nu au obiceiul lumînărilor. În 17 după masa, lumea a ajuns pe Calea Lipovei, unde stau eu. Toată noaptea s-a tras din unitatea militară, pînă pe la ora trei, cînd a început ploaia. Cînd se trăgea pe calea Lipovei se auzeau ţipete, 27 cartuşe s-au tras în biserica mea de pe calea Lipovei, iar în interior am găsit 4 gloanţe.

Acum este o situaţie mai grea decît atunci, am enoriaşi care nu au ce mînca. Aceste multe soboruri de preoţi se fac doar pentru a compromite biserica! Părintele Tatu este ruşinea bisericii ortodoxe! Sînt preotul care a slujit în 22 decembrie la cimitirul săracilor din Timişoara. Am fost în balcon la Operă dimineaţa la 9, după masă a venit o delegaţie după mine, care mi-au spus că s-au găsit cadavre, s-au dezgropat la cimitirul săracilor. În camera de cadavre era un cadavru proaspăt, iar nici celelalte nu erau înnegrite, deci sînt sigur că erau cadavre din zilele premergătoare. Cadavrele erau aruncate dezbrăcate, într-o groapă comună. Nu erau cadavre vechi, degeaba spune asta dr. Drexler. Unul din suspecţii pe care l-am văzut în acele zile cu cătuşe la mîini atunci, azi este unul din adjuncţii şefului poliţiei din Timiş”.

La crematoriu, cîte o linie pe zid pentru fiecare mort incinerat

Rezultate în urma ordinului de a se trage în manifestanţi, cadavrele, trebuiau să dispară – era evident atunci că, fără cadavru, nu putea fi dovedită ulterior crima. Ca urmare, s-a dat ordin ”de sus”, de la Elena Ceauşescu, să fie ascunse urmele crimei, prin incinerarea cadavrelor, iar Securitatea a demarat unul dintre ultimele sale ”planuri de acţiune”, şi anume ”operaţiunea Trandafirul”. Un nume cinic, pentru o operaţiune şi mai cinică.

Dan Voinea, primul procuror care s-a ocupat de evenimentele din decembrie 1989 relata la Comisia Senatorială de anchetă cum au dispărut cadavrele primelor victime de la Timişoara: ”Postelnicu mi-a declarat că Elena i-a dat ordin să-i facă dispăruţi pe morţi şi că au fost aduşi la Bucureşti şi arşi la morgă. La crematoriu, cînd am fost pe 9 ianuarie, angajaţii s-au plîns că ei nu au plecat din decembrie acasă. Am luat documentele găsite. Maiorul Iosif (de la Securitate) era directorul crematoriului. Gancea, administratorul cimitirului Bellu (am aflat că era de asemenea colonel de securitate), lucrase mulţi ani cu generalul Macri. Deci treaba cu cadavrele era una internă, a Securităţii.

Muncitorii au tras cîte o linie pe perete, pentru fiecare cadavru ars de la Timişoara, am numărat 40 de linii pe perete. Am găsit cele 4 tomberoane în care s-a pus cenuşa şi s-a aruncat apoi la canal, la Popeşti-Leordeni, le-am arătat locul timişorenilor. Interesant, cei cu dosarul de Timişoara, părţile civile care aveau avocat, nu aveau deces consemnat la dosare, şi abia peste un an, cînd au venit să-şi caute morţii, le-am arătat unde a fost aruncată cenuşa morţilor lor.

Cînd am raportat procurorului militar şef, generalul Diaconescu ce am găsit la morgă şi la crematoriu, cînd am plecat, tocmai vorbea la telefon cu generalul Moldovan, care i-a spus că noi am fost la morgă. Şeful, Diaconescu, ne-a certat: «de ce lucraţi de capul vostru?» Ştiu că conducerea procuraturii militare Bucureşti a dat ordin să nu fie expertizate cadavrele, să nu li se facă autopsii, ceea ce este o depăşire de atribuţii, pentru că nu-i permis să dai ordine medicilor, sau în altă instituţie, ce să nu facă”.

Defilare cu fanfara, pentru liniştirea manifestanţilor

Audiaţi în 21 aprilie, respectiv 13 mai 1994, Constantin Zeca, comandantul Diviziei 48 Timişoara şi maiorul Nicolae Roman, comandant de batalion la UM. 01185 Timişoara, au susţinut, contrar oricăror evidenţe, că armata nu a tras în manifestanţi. Zeca spunea: ”am primit ordin de la primul secretar Radu Bălan să scot trupe, că în Piaţa Maria huliganii au dat foc oraşului. Am raportat generalului Roşu la Craiova, peste 20 de minute. A spus că mă va chema ministrul Milea. Mi-a spus să mă pregătesc înainte, să văd ce se întîmplă. Am scos cinci patrule. Atunci, către orele 23-24, în noaptea de 16 decembrie, am plecat şi eu în Piaţa Maria. Între timp, Milea vorbise cu comandantul Rotariu. În Piaţa Maria erau scutierii şi maşini de pompieri arse, un ARO răsturnat încă fumega.

Am fost pe jos 200 de metri spre centru, pentru a vedea magazinele distruse, mărfurile arse aruncate în mijlocul străzii”.

”Mărfurile” erau de fapt cărţile dictatorului, cu care erau tixite vitrinele, pavoazate încă de la Congres. Zeca îşi urmează firul poveştii: ”prin staţie, am fost chemat la comandament. Radu Bălan vorbea direct cu ministrul. Milea mi-a ordonat să mai scot 10 patrule. Patrulele erau în maşini şi aveau armament dar fără muniţie”, susţinea Zeca. ”Patrulele mi-au raportat că au văzut prin oraş doar foarte mulţi miliţieni şi că în magazinul central au fost arestaţi un grup de tineri. Am raportat ministrului că problema s-a stabilizat”.

În condiţiile în care situaţia era incendiară, responsabilii politici de la Bucureşti nu găsesc altceva mai bun decît să organizeze o defilare. ”În 17 decembrie, ora 7 dimineaţa, mi s-a ordonat să pregătesc o defilare pe trei coloane, prin centrul oraşului. Soldaţii defilau cîntînd, s-a aruncat în ei cu pietre, sticle. Militarii au luat poziţia pentru luptă, cu baioneta şi au reuşit să iasă din acest clinci”. Au fost mobilizaţi circa 500 militari, în frunte cu fanfara Regimentului 32 infanterie şi cu drapelul de luptă al Diviziei. Maiorul Roman povestea că ”am condus în 17 decembrie, cu drapelul de luptă, unitatea prin oraş. La 10,30 a venit şi fanfara, am repetat un cîntec cu militarii, la 10,50 am pornit cu maşina în frunte, drapelul de luptă şi apoi trupele. La Piaţa Maria era un cordon de scutieri, lume agitată ce scanda, ne huiduiau, am trecut apoi prin Piaţa Operei unde erau grupuri de cetăţeni, au început huiduelile şi îndemnurile: «omorîţi-vă ofiţerii». S-au adunat cetăţenii în jurul nostru, ne-au presat, unii parcă nu erau din Timişoara, aveau corpuri contondente. La un moment dat drapelul de luptă s-a aflat în pericol, dar un soldat a salvat situaţia”.

Militarii care au defilat au fost retraşi după prînz la cazarma de pe strada Oituz. ”Ne-am întors în unitatea Oituz”, povestea colonelul Roman. ”Apoi a ieşit fum de la Comitetul Judeţean PCR. Am servit gustarea, dar a izbucnit focul, colonelul Rotariu a ordonat să mergem toţi în coloană, la Comitetul Judeţean. Încăperea ce a luat foc era sub cabinetul primului secretar: era pericol să se extindă focul şi la armele gărzilor patriotice, din subsol. Maiorul Zeca ne-a spus să mai luăm dintre manifestanţii mai agresivi. Îi luam şi îi ducem la maşină. În mine s-a aruncat un borcan dintr-un bloc. Pe la orele 17-17,30 s-a făcut recunoaşterea din aer cu elicopterul şi au fost aduse tancurile. În soldaţi se arunca cu pietre, sticle etc., se formaseră nişte baricade la Hotelul Continental. A început incendierea, spargerea vitrinelor. Pînă la această oră, nu s-a executat foc”.

”Se zvonea că sînt mulţi morţi, pentru că se trăgea în alte părţi”

Maiorul Roman susţinea că ”acolo am văzut că cei activi nu sînt din Timişoara, nu sînt îmbrăcaţi ca timişorenii”. Dar, cum oare erau îmbrăcaţi timişorenii, diferit faţă de ceilalţi români? ”Ulterior am prins doi din ei, care ne-au relatat că au fost aduşi de persoane cu haine din piele, ţinuţi sub podul Maria şi prin 17 au spart şi ei vitrine, unul era de 16, unul de 21 de ani, probabil erau dintr-un cămin, sau copii ai străzii”. Stranie perspectivă asupra revoltei timişorenilor. ”Seara, pe la 10,30-11, am rămas noi singuri în Piaţa Operei. O maşină de pompieri ardea, magazinele erau golite, arse. Apoi a început o ploaie. În acea noapte, veneau dinspre Piaţa Mare maşini Dacia, albe. Aduceau oameni în faţa catedralei şi se întorceau”. Nimic despre focul ucigător care i-a ucis pe manifestanţii timişoreni în acea noapte, sau în ziua următoare, cînd ”în 18 dimineaţa, am primit ordin să iau 50 de oameni, să mă duc la podul Decebal, pentru a nu permite trecerea”. Nimic despre manifestanţii împuşcaţi la Podul Decebal.

Evident, garnizoana militară din Timişoara nu făcea faţă situaţiei. În special, din cauza ezitării comandanţilor, de a îndeplini ordinul de deschidere a focului: ”vorbeam numai cu ministrul, situaţia alarmantă era ignorată. Milea mi-a ordonat să plec la aeroport, să asigurăm sosirea unui comandament”. Era momentul din care generalii Stănculescu şi Guşe au preluat comanda şi au organizat represiunea. ”În aceste evenimente comandau toţi, nimeni nu mai era mai mare. În mod normal, trebuia să comande comandamentul garnizoanei, dar colonelul Rotariu n-a mai fost în stare. Asta era situaţia pînă la venirea generalului Guşe, în după amiaza zilei. Am fost să-l întîmpin pe Guşe la aeroport”, după care, spune el, comanda asupra operaţiunilor i s-a luat. Cine i-a ucis, însă, pe morţii incineraţi la Bucureşti, în ”operaţiunea Trandafirul”? Armata era scoasă pe străzi, iar maiorul Roman admite că ”din 17 decembrie a existat ordin să se tragă, dar în prezenţa mea nu s-a tras. Se zvonea că sînt mulţi morţi, pentru că se trăgea în alte părţi”. Subalternul său, căpitanul Gheorghe Constantin, recunoştea că din 17 decembrie cînd, ”după ora 17 s-a dat consemnul Radu cel Frumos, trebuia distribuită muniţia şi armamentul. Eu am primit pistol. Comandantul mi-a spus să iau în primire un pluton de 11 militari. Pe la orele 20, s-au distribuit cartuşe adevărate. Am distribuit fiecărui militar 90 de cartuşe”. Întodeauna însă s-a tras ”în alte părţi” şi nu în cele în care s-au aflat dispozitivele comandate de ofiţerii audiaţi, fie că ei au făcut parte din armată, fie din Securitate. Pe 19 decembrie, confruntările între forţele de ordine şi manifestanţi au continuat. Pe 20, peste o sută de mii de timişoreni erau în stradă. Constatînd că nu poate ucide întrega populaţie activă a oraşului, armata s-a retras în cazărmi.

Iulian Vlad: ”Securitatea, orice s-ar întîmpla, să nu tragă!”

La Timişoara au fost mobilizate împotriva manifestanţilor două companii din batalionul de la Trupele de Securitate. Dar foştii comandanţi din Securitate susţin că securiştii nu au tras în Timişoara. Audiat şi el la Comisia Gabrielescu, Iulian Vlad, şeful Securităţii, susţinea: ”ordinul esenţial de linie l-am dat în 16 decembrie, ca la Timişoara, Securitatea, orice s-ar întîmpla, să nu tragă”. Însă Ceauşescu a ordonat foc abia a doua zi. De unde şi cum avea să prevadă Iulian Vlad acest lucru? Dispozitivul Trupelor de Securitate era impresionant. În 16 decembrie 1989, cînd a început revolta timişorenilor, acestea aveau un efectiv de 25.000 oameni, din care 3000 cadre şi restul militari în termen. Trupele erau organizate în 4 brigăzi de securitate şi 9 unităţi independente, dispuse în marile centre urbane ale României. Una dintre aceste brigăzi a Trupelor Securităţii se afla tocmai în Timişoara.

Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei a I-a de informaţii Interne spunea că, după ce i-a raportat lui Iulian Vlad că situaţia devine incendiară la Timişoara în 16 decembrie 1989, ”Postelnicu l-a chemat pe Vlad la el, s-a reîntors şi mi-a spus că cele două companii din trupele de securitate care au intervenit nu sînt suficiente, să trimitem şi alte trupe să intervină la Timişoara. Comandantul de brigadă din Timişoara a fost de acord să trimită alte trupe, dar au spus că fără armament şi că să nu se implice în restabilirea ordinii, ci numai în munca de informare”. Ceea ce e un mare fals. Trupele de Securitate nu aveau niciun fel de atribuţii informative. Ce să ”informeze” trupele? Raţiu a admis că ”erau şi trupe de securitate-miliţie, care trebuiau să dea ajutor miliţiei, pentru restabilirea ordinii. La Timişoara erau două companii de trupe securitate-miliţie, deci securişti puşi la dispoziţia miliţiei, pentru restabilirea ordinii. Apoi, erau trupe de intervenţie antiteroristă. În Timişoara era o brigadă cu 3-4 batalioane. Am fost apoi din nou chemat de Vlad, era şi Macri (şeful contrainformaţiilor) şi au zis să anunţăm şi şefii judeţelor, despre ce se întîmplă la Timişoara: să intensifice munca informativă, să raporteze orice se întîmplă. Apoi Vlad a fost solicitat să trimită şi el oameni la Timişoara. Pînă la urmă, s-a hotărît să plece Macri. A plecat pe 16, la ora 23. Seara s-a mai liniştit la Timişoara”.

Era liniştea dinaintea furtunii care avea să doboare regimul comunist din România.

”Am rugat să înceteze focul, ca să putem să ne luăm morţii”

Perspectiva manifestanţilor de pe străzile Timişoarei este cu totul alta faţă de cea a militarilor, fie ei din MApN sau din Securitate. Marian Dumitru, mecanic auto, declara în faţa Comisiei Gabrielescu că în seara zilei de 16 decembrie ”în jur de orele 22-23, au venit blindatele cu militari, cu staţii portative, s-au făcut primele arestări, pe cine-i prindea, îi băgau în dubă. Noi n-am mai putut face faţă. Miliţienii s-au retras, a rămas armata. Mulţi securişti s-au infiltrat între manifestanţi. Cînd a intervenit armata, noi ne-am retras spre Catedrală. Erau mii de oameni, militarii au defilat, noi i-am huiduit, am încercat să-i convingem să vină de partea noastră. Apoi am fost la Consiliu, a ars o macara, militarii au făcut cordon. Pe la ora 14-15 am venit din nou în Piaţa Libertăţii, lumea nemulţumită a spart vitrinele, a venit un elicopter ce a tot survolat. La 16.30 s-a deschis focul împotriva populaţiei. În 18, luni dimineaţa tramvaiele circulau normal, m-am dus la serviciu. Am căutat să lămurim militarii, să nu tragă în popor. Apoi au ieşit din nou blindatele. Armata era de o ferocitate foarte mare în acele ore! Ne ameninţau că ne omoară ei! În 18 seara au început din nou să tragă, dintr-un transportor blindat. Noi am blocat tramvaiele la gară. Seara în 18 am fost în calea Girocului, am văzut tancurile scoase din lupte. Am blocat cu o macara mare de 22 de tone calea Girocului, auzind că vin militarii. Venind 5-6 transportoare blindate, au început să tragă, primele în aer, apoi în noi. Lîngă mine a căzut un om cu capul zdrobit. Am rugat să înceteze focul, să putem să ne luăm morţii. Am luat morţii şi răniţii şi după aia au început să tragă din nou. Majoritatea timişorenilor erau în stradă. La ora 2 noaptea focul a încetat”. Începuse să plouă.

Gheorghe Toloş povestea şi el Comisiei Gabrielescu: ”am văzut cum dădeau militarii cu baioneta în pieptul oamenilor şi pe cei căzuţi îi loveau cu patul puştii, asta pe 17 decembrie. Încă nu s-a tras. S-a deschis foc pe la ora 15-16. Am văzut morţi pe stradă”.

Simion Cherlea, tehnician veterinar pensionar, povestea la rîndul său: ”la ora 0.20, deja în 16 decembrie, au apărut forţe de ordine, ne-au prins din nou, m-au tîrît spre liniile de tramvai. O femeie bătută a început să ţipe, au intervenit şi alţii şi am reuşit să scap. Seara, la ora 10.30-11.00, m-am dus iarăşi la casa lui LaszloTokes, m-a luat maiorul Radu Tinu de la Securitate, care duhnea a alcool, m-a înjurat şi mă împingea către statuia din Piaţa Maria, mi-a spus că mă împuşcă. Dar m-a salvat un căpitan de securitate care a intervenit la Tinu să-mi dea drumul, că sînt cu fetiţa de mînă. Cînd erau încăierările, l-am văzut pe căpitanul Dorneanu lovind oamenii cu un baston de lemn. L-am atacat şi i-am luat bastonul. Dar au venit întăririle, ne-au respins. În 17 dimineaţa am plecat iarăşi la casa lui Tokes, iar pe la ora 8,30 nişte indivizi m-au prins şi m-au aruncat într-un ARO. Ne-au dus la miliţie, am zis că nu am acte la mine. Ne-au pus pe burtă şi ne-au lovit cu nişte bîte, circa 20 de oameni ne loveau. M-au lovit peste coaste, de 4-5 ori. Mi-a plesnit pleura de la plămîni, pentru care sînt acum pensionat. Ne-au dus la penitenciar, ne tot băteau la urcare în maşină, la coborîre, în curtea penitenciarului. Am reuşit să scap. Am venit în oraş”.

A doua zi, în data de 18, ”pe la orele 16,30 am văzut primul om împuşcat. Cu steaguri găurite defilam, strigam, apoi ne-am dus pe treptele Catedralei. La ora 18 am mirosit ceva gaz, s-au aruncat nişte gaze pentru a ne împrăştia. Pe la 19.15 – 19.20 au început să tragă. Au căzut mulţi oameni. Noi am fugit, să intrăm în catedrală. Am fost primul om la uşă, uşile se deschid spre exterior, am reuşit s-o deschid, dar a năvălit lumea şi nu am mai putut deschide uşa, datorită presiunii! Am fugit în Parcul Eroilor, după ce un glonţ ricoşat m-a lovit în picior. Se trăgea din toate părţile”.

Mihai Chiţac: ”Eu n-am văzut morţi pe treptele Catedralei”.

Ce s-a întîmplat cu vinovaţii? Generalul Ghiţă Grigorie, comandantul Trupelor Securităţii, declara în faţa Comisiei Gabrielescu, în 1994: ”toate cadrele, cu excepţia comandantului, şefului de stat major şi comandantului politic, sînt active în prezent şi conduc jandarmeria”. Mutat la Bucureşti, fostul maior Roman a fost avansat la gradul de colonel. Constantin Zeca era în 1994, la momentul audierii, general-maior. După ce revoluţiei anticomuniste izbucnite la Timişoara i s-a dat o lovitură de stat politico-militară, în amiaza zilei de 22 decembrie 1989, nu mai era cazul să se ”dezgroape morţii”, nici măcar cenuşa lor aruncată la canal. ”Armata e cu noi” şi aşa trebuia să rămînă, astfel încît, pînă în 1997, nu s-au făcut niciun fel de cercetări penale privind morţii din Timişoara sau Bucureşti. Iar cei vinovaţi pentru deschiderea focului împotriva manifestanţilor şi-au putut încasa liniştiţi pensiile, fie că au fost din unităţi MApN sau din Trupele de Securitate.

Cît despre morţi, pare că ei nici n-au existat. Prezent şi el la Timişoara şi în cele din urmă condamnat pentru participarea la represiune, generalul Mihai Chiţac declara senin în faţa aceleiaşi comisii: ”Eu n-am văzut morţi pe treptele Catedralei”.