Nicolae Militaru: „Stănculescu era un fel de om de casă al lui Ceauşescu”

În 1994, John Simpson, celebrul jurnalist al televiziunii BBC a realizat un documentar despre revoluţia română. Istoricul Marius Oprea a fost atunci, alături de Dennis Deletant, consultant al acestui film şi a stat de vorbă cu principalii protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989, în pregătirea interviurilor filmate. Urmează pasaje dintr-un interviu acordat de fostul general Nicolae Militaru (1925-1996), primul ministru al Apărării după Revoluţia din decembrie 1989.

Nicolae Militaru: Deci după 22 decembrie, cînd s-a răspîndit această ştire [cu privire la faptul că Frontul Salvării Naţionale exista de şase luni – n.n.] au fost făcute şi comentarii, speculaţii, că în România ar fi fost o lovitură de stat, că a fost organizată din timp, că n-a fost spontană şi aşa mai departe. Şi au venit la mine: “Ce-ai făcut, domnule, ce ai zis, te ştie tot mapamondul!...” “Ce am zis?” “Păi, ai zis că Frontul Salvării Naţionale funcţionează de şase luni de zile...” “Şi? Ce propuneţi voi?” “Noi am zis că nu e adevărat, că nu ai zis tu (adică eu) aşa ceva”. Era directorul televiziunii [Răzvan Theodorescu – n.n.], care a insistat foarte mult pe treaba aceasta, să clarific. Mi-a spus că trebuie să vină postul II al Televiziunii Franceze şi să dau acolo o dezminţire. A venit televiziunea acolo, la armată, la Minister (deci, după 24, pare-se că pe 26) şi eu am declarat următorul lucru, că nu am spus adevărul în totalitate, deoarece Frontul Salvării Naţionale nu funcţionează de şase luni, funcţionează de mai multă vreme!

Din iarna lui 1984-1985 funcţiona, sub denumirea de Comitetul Salvării Naţionale, iar sub numele de Frontul Salvării Naţionale, din iarna lui 1988-1989. Au rămas toţi tablou atunci şi m-au întrebat dacă să o transmită aşa. Le-am răspuns să o transmită aşa, pentru că acesta este adevărul. A fost transmis şi toată lumea s-a lămurit. După aceea, au venit unii (unii dintre noi) să spună că de fapt au fost nişte încercări, că nu a fost o luptă subterană... Cînd m-au întrebat pe mine, le-am zis că sînt de acord, dacă vor să îl numească “complot”. Eu i-am zis şi altfel, o rezistenţă împotriva dictaturii lui Ceauşescu, cu scopul de a-l înlătura. Realitatea, le-am spus, este că poporul român n-a stat cu mîinile în sîn în perioada aceea.

Nu este adevărat că toţi comuniştii au trecut la Frontul Salvării Naţionale! Foarte mulţi comunişti au trecut la Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, la Partidul Naţional Liberal...

M-aţi întrebat dacă toţi cei care erau acolo făceau parte din grupul nostru. Nu, nu toţi! Pentru că nu s-au adunat 100-200 de oameni într-o sală, ca să facă un congres al Frontului Salvării Naţionale. Frontul număra, parcă, 38 de oameni [Consiliul Naţional – n.n.]. Apoi s-a înfiinţat în fiecare judeţ, pentru a ajunge mai apoi să fie prezent şi la nivel de instituţie, de comună. S-a făcut însă o greşeală. Pentru că înainte de alegerile din 20 mai 1990 au fost făcute nişte declaraţii, declaraţii care nu erau la locul lor, că Frontul Salvării Naţionale nu va candida la alegeri, ca după aceea unii oameni să se trezească la realitate şi să revină, declarînd că vor candida. Greşeala a fost atunci cînd au declarat că nu vor candida. E de la sine înţeles că acest organism politic a luat puterea, începuse deja să se ştie că Iliescu a fost un dizident, că a luptat şi a făcut parte din grupul de luptă subterană. Cum adică, să dai acum puterea din mînă!? Cum s-o dai?

V-am spus, putea să se întîmple pe teritoriul României un război civil. Şi nu este adevărat că toţi comuniştii au trecut la Frontul Salvării Naţionale! Foarte mulţi comunişti au trecut la Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, la Partidul Naţional Liberal, la Partidul Agrarian şi aşa mai departe, iar în Frontul Salvării Naţionale s-au înscris foarte mulţi care nu făceau parte din Partidul Comunist.
Reporter: A avut vreo activitate înainte de 1989 acest Front al Salvării Naţionale?
Nicolae Militaru: S-a reuşit transmiterea unui apel, semnat “Frontul Salvării Naţionale” către viitorii delegaţi la Congresul al XIV-lea al PCR. Apelul conţinea foarte multe lucruri, care aveau nevoie să se facă ştiute şi a fost transmis de cîteva ori, prin Europa liberă. Era extraordinar de bine nimerit, dacă se putea transmite şi acel apel al Frontului Militar. I-am spus domnului Raţiu, printr-o convorbire telefonică pe care am avut-o prin intermediul postului Europa liberă că, de fapt a primit apelul, dar nu l-a transmis. El insistă că nu l-a primit. Eu însă am hîrtiile şi semnătura lui, cum că a primit două documente; astea sînt o scrisoare şi textul acelui apel al Frontului Militar. Dumnealui a venit, n-a catadicsit să ia legătura cu mine, să clarificăm. Atît redactarea, cît şi transmiterea îi aparţin căpitanului de rangul I Radu Nicolae. Şi Radu Nicolae are documenta (la fel cum am şi eu), cu semnătura lui Raţiu că a primit documentele.

Nu multă lume cunoaşte activitatea reală a lui Iliescu din perioada pre-revoluţionară. Eu i-o cunosc

Reporter: Să discutăm de rolul lui Ion Iliescu. El ştia de această activitate a dumneavoastră?
Nicolae Militaru: Ştia ceva. Concret însă, detaliile, organizatorica, nici acum nu le ştie. Doar ce i-am transmis eu, prin generalul Ionel. El a făcut diferite declaraţii la postul românesc de radio, la televiziune, în diferite reviste, după ce am plecat eu de la comanda armatei, prin care a minimalizat activitatea subterană. Eu atunci, în 23 august 1990, i-am trimis o scrisoare prin care i-am spus să termine cu acest sistem de negare, pentru că poporul român şi opinia publică internaţională trebuie să cunoască realitatea. Nu este vorba de nici un ajutor străin, nu este vorba de a cerşi ajutor străin de la nimeni, nici din est, nici din vest şi nici nu putem fi de acord cu cea ce susţin securiştii, că ar fi venit KGB-ul sau CIA, ca să incite poporul. Revoluţia a fost autohtonă, teroriştii au fost autohtoni, prin urmare asta trebuie să afle poporul român. Eu am scris această scrisoare şi i-am povestit totul generalului Ionel. Ionel n-avea nici el de unde să cunoască toate detaliile. Eu şi cu Nicolae Radu ştiam toate treburile de ansamblu. Activitatea lui Ion Iliescu am împărţit-o întotdeauna în două etape: etapa de pînă la revoluţie şi etapa de după. Eu nu-mi permit să comentez etapa de după revoluţie – o cunoaşte un întreg popor şi fiecare cetăţean interpretează activitatea preşedintelui cum îi trăsneşte lui prin minte.

Însă etapa de pînă la revoluţie e cu totul altceva: nu multă lume cunoaşte activitatea reală a lui Iliescu din perioada pre-revoluţionară. Eu i-o cunosc. I s-au pus în spinare multe, că e filorus, că el cu nu ştiu cine a cerut să vină trupele sovietice... Toate sînt minciuni. El a acţionat ca un om cinstit, cu o dorinţă fierbinte de a fi înlăturată de la conducere această clică, în frunte cu Nicolae Ceauşescu şi soţia lui. Noi, la timpul respectiv, nu ne-am pus în scop să şi dictăm ce regim politic va fi în România. Noi am urmărit să tăiem capul hidrei, pentru ca, după aceea, poporul român, pe cale democratică, să îşi aleagă drumul de urmat.
Am fost şi eu criticat, că sînt cu preşedintele, că nu ştiu ce. Eu n-am mai discutat cu Iliescu de nu mai ţin minte de cînd. N-am avut nici un fel de avantaje de pe urma revoluţiei (vedeţi, în acest apartament stau cu toată familia, cu toţi copiii...). Pensia, mi-e şi ruşine să vă spun la ce nivel a ajuns. Pensia mea, de comandant de armată, de general de armată: 201 mii de lei, asta este pensia mea! [aproximativ 200 de dolari, la cursul de atunci – n.n.]. Nu am profitat, nu sînt deputat, nici senator, nu am nici funcţii care să îmi aducă avantaje materiale. Am rugat opinia publică, în mod deosebit mass-media, să mă lase în pace, să nu mă terfelească, aşa cum începuseră. Unii mă băgau alături de cei care au hotărît ca Ceauşescu să fie judecat şi lichidat fizic. N-am participat la şedinţa respectivă. Poate că dacă participam, n-aş fi fost de acord cu hotărîrea ca înainte de a fi judecat să i se stabilească şi pedeapsa! Aceasta este treaba justiţiei şi celor care au fost chemaţi ca să hotărască această problemă. Alţii cîştigă în România (nu exagerez, să ştiţi) milioane, şi nu pe lună, sînt unii care cîştigă pe zi milioane.

Am făcut însă o imprudenţă, discutînd întreaga problemă exact pe acelaşi traseu pe care discutam alte lucruri

Reporter: Din conspiraţie a făcut parte şi generalul Stănculescu?

Nicolae Militaru: Nu. Stănculescu era un fel de om de casă de-al lui Ceauşescu, cu legături foarte strînse cu Securitatea. Chiar fiica lui era ofiţer de Securitate. A avut legături pe linie comercială, el conducea Compartimentul de înzestrare a Armatei, compartiment care îl determina să aibă legături inclusiv cu Securitatea, cu organismele comerciale externe ale Securităţii. Noi ştiam de doi dintre cei trei adjuncţi ai lui Milea [că erau oamenii Securităţii – n.n.]. Unul era fratele lui Ceauşescu, al doilea era Stănculescu şi al treilea Guşă. Doi dintre aceştia îl urmăreau pe Milea pas cu pas şi e de înţeles că dintre ei nu făcea parte Ilie Ceauşescu, care ar fi putut să apeleze la Securitate, Direcţia de Contrainformaţii, care i-ar fi prezentat date despre Milea oricînd. Deci, ştiam că sînt ceilalţi doi. Aşadar, pentru nimic în lume, nici el şi nici Guşă nu au făcut parte din complot.
Reporter: Cînd a devenit Iliescu preşedinte al Frontului Salvării Naţionale?
Nicolae Militaru: În seara de 22. El şi-a însuşit denumirea cu mult timp înainte de revoluţie. Chiar el a fost cel care a luat măsura de întocmire a apelului de care vă vorbeam. Redactarea a fost făcută de un profesor, Alexandru Melian. Eu, în fiecare lună, după moartea lui Ioniţă, prima marţi a fiecărei luni, aveam întîlniri cu Iliescu. Şi la una dintre întîlniri am discutat despre acest apel. Am făcut însă o imprudenţă, discutînd întreaga problemă exact pe acelaşi traseu pe care discutam alte lucruri: Ştrandul Tineretului, undeva, pe lîngă fosta Casă a Scînteii, actuala Casă a Presei. Acolo ne-au fotografiat, ne-au ascultat, ne-au înregistrat. Atunci deci [în 22 decemrbrie – n.n.], cînd s-a întocmit tabelul respectiv, el s-a trecut ultimul. Dar e greu de spus dacă altcineva din tabel ar fi putut să îndeplinească o asemenea funcţie, pentru că îţi mai trebuiau şi anumite calităţi, cum ar fi şi cea de organizator – el fusese secretarul Comitetului Central, prim-secretar la UTC... Ca să zic aşa, prin consens a fost hotărît Iliescu, nu s-a supus la vot, cine altul putea fi? S-a schiţat atunci şi primul program al Frontului Salvării Naţionale, care a devenit apoi şi al partidului F.S.N.

Erau patru variante de acţiunii: când Comitetul Politic Executiv se afla în şedinţă, când era o partidă de vînătoare, cînd Ceauşescu lipsea din ţară şi cînd fiecare era pe locul lui şi trebuia să fie “cules” de acolo

Reporter: Cum puteaţi asigura în cadrul loviturii preconizate pentru februarie 1990 evitarea vărsării de sînge? Care a fost tactica?
Nicolae Militaru: După cum vă spuneam, în primul rînd prin nefolosirea armamentului clasic, ci a unor arme sofisticate, care să nu ducă la uciderea omului. Că după aceea, în stradă, s-ar fi întîmplat sau nu incidente, n-aş putea să vă spun. Erau patru variante de acţiunii, dintre care una avea în vedere acţionarea în momentul în care Comitetul Politic Executiv se afla în şedinţă. O altă variantă presupunea o partidă de vînătoare, o altă variantă, cînd Ceauşescu lipsea din ţară, şi o altă variantă, cînd fiecare era pe locul lui şi trebuia să fie “cules” de acolo. De exemplu, ministrul de Interne, Postelnicu, ar fi trebuit să fie ridicat de oamenii lui. Totul deci fără a face uz de armă. Apoi, ar fi fost emis un comunicat prin radio, prin televiziune, că Ceauşescu împreună cu apropiaţii lui au fost arestaţi. Atunci poporul era aşa de montat împotriva lui Ceauşescu, încît era de aşteptat ca toată lumea să iasă în stradă. Ieşind populaţia în stradă, era de aşteptat ca şi Securitatea şi forţele care îl sprijineau pe Ceauşescu să intervină şi să tragă în populaţia care manifesta în sprijinul acestei lovituri de stat. Ei, atunci probabil că ar fi curs sînge. Dar în timpul manevrei de înlăturare a lui Ceauşescu, nu trebuia să fie vărsare de sînge.

Holul Comitetului Central trebuia să fie suprasaturat, ocupat de activiştii de partid care ar fi venit la parter, că acolo era sala de şedinţe. Se înconjura masa şi se citea, foarte bine, comunicatul de demisie a lui Ceauşescu şi a celorlalţi. Erau pregătite şi maşini, pentru luarea celor care, eventual, nu ar fi fost de acord. Poate să vă spună în detaliu despre treaba aceasta generalul Kostyal. Dar era de aşteptat ca majoritatea celor din Comitetul Politic Executiv să fie de acord cu ceea ce urma să facem!