#revolutions | Emil Bobu: „Ne-a văzut Elena: ce staţi aici, mergeţi pe străzi, faceţi ceva!”

Din strungar procuror, din procuror ministru de interne

Modestia intelectuală a lui Bobu s-a văzut cu ocazia procesului ”lotului CPEx”, în care a fost judecat pentru represiunea manifestanţilor din decembrie 1989 şi în urma căruia a fost condamnat la închisoare pe viaţă, pentru genocid. Jucînd la proces rolul înduioşător al prostului, care n-a avut habar de gravitatea faptelor sale, i-a stupefiat cumva pe toţi, cînd au realizat ce nivel intelectual aveau cei care conduseseră destinele României. Şi acest rol, pe care Bobu îl jucase de ani de zile şi în faţa lui Ceauşescu, a făcut ca pedeapsa să-i fie comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiţie la 10 ani de detenţie, în urma schimbării încadrării, la „complicitate la omor deosebit de grav”. A rămas cu şapte ani din pedeapsă şi nici pe aceştia nu i-a executat integral, fiind eliberat condiţionat din motive medicale. A dus, la ieşirea din închisoare, o viaţă retrasă. Nu a mai apărut în public şi însăşi moartea sa, la 12 iulie 2014, la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, în urma unui atac cerebral, a trecut neobservată.

Executant fidel al ordinelor lui Nicolae Ceauşescu, era unul dintre preferaţii acestuia, nu în ultimul rînd pentru că îl putea bate cu uşurinţă la tabinet, jocul de cărţi preferat al dictatorului şi Bobu se lăsa, fără replică, supus tuturor umilinţelor de către Nicolae Ceauşescu, care în sfîrşit descoperise în acesta pe cineva inferior intelectual sieşi. Se născuse în 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, Botoşani şi absolvise doar o şcoală profesională la Atelierele Nicolina din Iaşi, după care lucrase ca strungar.

Ca mulţi tineri veniţi la oraş din mediul rural după război, Partidul Comunist a fost şansa lui. După înscrierea în rîndurile comuniştilor în 1945, a fost trimis, datorită ”originii sociale sănătoase”, la o şcoală de partid, la absolvirea căreia s-a ridicat mult deasupra condiţiei sale, ajungînd în cele din urmă procuror. Căci nu trebuia o inteligenţă superioară pentru a trimite oamenii în puşcărie, respectînd indicaţiile şi sentinţele pregătite, în urma rechizitoriilor gata întocmite de către Securitatea Poporului.

CITEŞTE ŞI: 18 decembrie 1989, Timişoara. Visul libertăţii făcut scrum, la ordinele Elenei Ceauşescu | VIDEO

”Succesele” în muncă l-au promovat în funcţia de preşedinte al Sfatului Popular Regional Suceava, iar de aici în Comitetul Central al Partidului şi apoi în Secretariatul acestuia, unde a devenit coleg la mijlocul anilor ’50 cu Nicolae Ceauşescu, cu care a legat o strînsă prietenie. S-a căsătorit cu Maria Bobu, iar aceasta a fost la rîndul ei luată în anturajul Elenei Ceauşescu, ceea ce i-a asigurat postul de ministru al justiţiei. Din 1961, Emil Bobu a devenit şi deputat în Marea Adunare Naţională, cînd a fost şi decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România”. După ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, acesta l-a luat din 1972 drept consilier, iar din 1973 a fost promovat ministru de interne.

”În elicopter eram dezorientaţi, nu ştiam ce să facem, cum să facem”

În noua calitate, Bobu îşi amintea, audiat fiind în 1994 de Comisia Senatorială pentru ancheta evenimentelor din decembrie 1989 că ”între ’73-’75, cînd am fost Ministru de Interne, Iulian Vlad mi-a fost subaltern. În acea perioadă, am primit o hotărîre a fostului CPEx ca toţi cei care erau membri de partid să nu mai poată fi selecţionaţi pentru munca de informare a Securităţii şi să fie scoşi (din reţeaua informativă – n.n.) şi dosarele lor să fie distruse. S-a mai spus să nu se mai recruteze informatori dintre membrii de partid. Timp de patru zile, s-au ars dosarele de la Securitate la crematoriu şi s-au dat indicaţii că securitatea raportează direct comandantului central. Noi atunci am distrus circa 200.000 de dosare”.

În faţa Comisiei, a încercat să-şi minimalizeze rolul său decizional în ierarhia partidului comunist: ”eu m-am ocupat la CC numai de judeţe şi Bucureştiul îl ştiu foarte puţin. Ceauşescu avea o comisie de arhitecţi, pe care îi tot convoca cu planşe. Janos Fazecaş se ocupa de investiţii şi mă tot ruga să intervin, ca judeţele să trimită materiale şi oameni” (era vorba de contrucţiile din Bucureşti şi în special de Casa Poporului).

Decembrie 1989 a fost luna de coşmar a vieţii lui, apogeul atingîndu-se în ziua de 22. Amintindu-şi momentul fugii lui Ceauşescu, spunea: ”m-am urcat în lift. Ea înaite de urcare în elicopter, i-a spus: «ar trebui să mergem la cei de la 23 August»”. Total desprinşi de realitate, soţii Ceauşescu mai trăiau în iluzia că ”clasa muncitoare” era de partea lor, deşi tocmai muncitorii erau cei adunaţi, din ce în ce mai mulţi, în faţa Comitetului Central, strigînd ”jos Ceauşescu”.

”Ne-am urcat în elicopter, eram dezorientaţi, nu ştiam ce să facem, cum să facem. În elicopter era un echipaj, el şi ea, eu şi Mănescu şi doi aghiotanţi. Am aterizat la Snagov, am intrat în clădire, el a vorbit la telefon: la Craiova, Argeş şi Dîmboviţa, cu primii secretari. A întrebat «ce-i pe la voi», au răspuns că nu-i nimic. «Atunci vin pe la voi». Eu m-am dus la alt telefon şi am vorbit cu ai mei acasă. Ei au ieşit ne-au spus voi rămîneţi aicea, că o să mai vină un alt elicopter». Dar eu cu Mănescu n-am mai stat după ce ei au plecat cu elicopterul, acolo era un ARO. Manea Mănescu a spus să mergem la Moreni, de unde e el. Spre Tîrgovişte ne-au urmărit nişte maşini, am luat-o spre Găeşti, să dăm telefon, dar acolo urmăritorii ne-au ajuns, ne-au bruscat, a venit un tînăr care a spus «eu vă cunosc, să veniţi cu mine», ne-a dus acasă la el. Am aflat că-i procuror la Găeşti. Pe Manea Mănescu l-au dus la postul de miliţie. Dar apoi au venit cinci persoane, mi-au luat ceasul, vreo 6000 lei. Cu o maşină ne-au dus la o unitate militară, de acolo cu un elicopter ne-a dus la o altă unitate militară”.

Cei doi fuseseră transportaţi la baza de elicoptere de la Boteni, unde se întorsese între timp şi echipajul elicopterului care îl transportase pe Ceauşescu. Colonelul Ioan Cristian Mateiciuc, copilotul aparatului, îşi amintea că ”Manea Mănescu şi Emil Bobu, care erau aduşi de după masă acolo de revoluţionari, fiind bătuţi bine, au fost prinşi la Găieşti. S-a spus seara să fie duşi de acolo, pentru că unitatea din Boteni este atacată. Atunci au fost transportaţi cu un elicopter la unitatea din Deveselu”. Dar şi acolo se deschisese focul, după cîte îşi amintea Bobu: ”La Devesel se trăgea continu. M-au arestat fără mandat, ne-au dus legaţi cu o sîrmă la spate. Apoi tot noaptea, pe 29 decembrie, ne-au adus la Bucureşti, pe Şoseaua Olteniţei, apoi pe 2 ianuarie a început ancheta. S-a făcut un dosar separat cu: eu, Mănescu, Postelnicu şi Dincă”.

Emil Bobu nu mai avea habar ce se întîmplase în afara arestului improvizat în care se afla: ”Abia la proces am auzit că Ceauşescu a fost judecat. La judecare, eu am primit 10 ani, sînt eliberat condiţionat, am executat efectiv 3 ani jumate. Eu am avut avantajul că am terminat, e drept la fără frecvenţă, Facultatea de Drept şi ştiu că procesele erau o mascaradă. Este o derută în domeniul acesta, nu ţii elemente constitutive ale unei infracţiuni: unii condamnă şi alţii zic nu, nu ştiu!. Eu am fost condamnat pentru complicitate deosebit de gravă, am cerut să fiu achitat. Ştiu că pot fi tras la răspundere morală, dar n-am săvîrşit infracţiuni”.

”Ceauşescu ne-a spus că Milea e trădător şi s-a sinucis”

În 17 decembrie, cînd trei s-au ridicat din membrii CC, ca să nu fie destituiţi miniştrii Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Securitate, Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu şi Elena Ceauşescu, atunci el s-a inervat tare şi a spus: «ei, atunci să vă găsiţi alt secretar general». Atunci noi toţi am insistat să rămînă: cîţiva s-au ridicat şi l-au întors de la uşă. Pe urmă, ne-am dat seama că nu avea nici gînd să facă aşa ceva”. Şi Ceauşescu, cum se ştie, a amînat destituirea celor trei, pentru mai tîrziu, un ”mai tîrziu” care avea să devină niciodată.

Cele petrecute în clădirea Comitetului Central îi apăreau lui Bobu fragmentar în minte şi el povestea Comisiei cîte o scenă disparată, aşa cum şi-o amintea: ”Parcă Milea a spus că «regulamentele nu prevăd să se tragă în oameni». În CPEx era un climat anormal de muncă. Dacă era un climat normal, multe lucruri putea fi, preîntîmpinate, rezolvate. Cînd eram în vizită la el acasă, vorbeam de judeţe, de primii secretari, care fac treabă, care judeţ merge bine, care nu. Lui mai puţin, dar ei i-am spus de foarte multe ori că nu-i bine cum facem. Rapoartele cu producţiile agricole le lua mai nou Ceaşescu direct în cancelarie. S-au făcut multe greşeli, dar este o chestiune imprimată de Ceauşescu, din punct de vedere politic. El nu accepta pe cineva să fie al doilea în stat, dar nici al patrulea, pentru a-şi păstra prerogativele. Pe 22 decembrie pe hol, la intrare la Ceauşescu, l-am văzut pe Mihai Burcă, Vasile Vîlcu şi Ilie Verdeţ, ei erau împreună, m-am gîndit că i-a chemat Ceauşescu. Ceauşescu tatona după Congresul al XIV-lea, că Dăscălescu era bolnav, că trebuie să facem ceva mişcări şi la guvern, şi m-a întrebat şi pe mine: «ce părere ai să mergi la guvern»? Am spus că şi eu sînt bolnav. Cred că apoi s-a gîndit la Dincă”.

Bobu îşi amintea vag şi de Ion Iliescu, succesorul lui Ceauşescu, pe care nu-l ştia prea bine, deşi, ca responsabil cu primii secretari din teritoriu, ar fi putut să şi-l apropie. Din spusele lui, se întrevede regretul că nu bănuise potenţialul lider: ”cînd Iliescu era prim-secretar la Iaşi, eu eram deputat acolo. Apoi m-am mai dus la Comitetul Apelor, dar nu discutam cu Iliescu, ci cu vicepreşedintele de acolo, unul Badea”. Emil Bobu nu avea habar nici de eventuali terorişti arabi, care ar fi fost pregătiţi anterior în România, dintre palestinienii trimişi la noi de către Yasser Arafat, prietenul bun al lui Ceauşescu. Ştia doar că ”cu Arafat, Ceauşescu discuta despre ajutor ce să dea România O.E.P.-ului şi să trimită O.E.P.-ul cadre aici la instruire”.

Ca şi la proces, Emil Bobu regreta în faţa Comisei Senatoriale de anchetă trecutul şi o viaţă trăită în zadar, în lipsa unei coloane vertebrale, aşa cum au resimţit-o cei din preajma lui Ceauşescu: ”De aplaudat, apoi, e drept: am aplaudat toţi”. Toţi erau cu spaima în suflet, o spaimă pe care Bobu o retrăia în faţa Comisiei Gabrielescu, o spaimă care nu-i părăsea, de fapt niciodată în viaţa lor, mai ales atunci cînd se aflau în faţa celor doi Ceauşescu: ”În 21 spre 22 am dormit în sediu, dimineaţa a fost o şedinţă a CPEx-ului despre moartea lui Milea, pentru că ştiu că Ceauşescu ne-a spus că Milea e trădător şi s-a sinucis. L-am văzut şi pe Ilie Ceauşescu, şi seara şi dimineaţa, intrînd la fratele său”.

O imagine anume pare, în faţa Comisiei Gabrielescu, să-l marcheze pe Emil Bobu şi a fost aceea care a declanşat în el (şi nu numai în el) prima reacţie de frică, faţă de consecinţele aplauzelor lor entuziaste, cu care întîmpinaseră pînă atunci orice nebunie a lui Ceauşescu: ” L-am văzut adus pe scări cu o targă pe Milea. Eram cu Dincă pe hol, atunci ne-a văzut Elena şi ne-a spus: «ce staţi aici, mergeţi pe străzi să vedeţi ce e, faceţi ceva!» Atunci noi am plecat la alt etaj, să nu ne mai vadă pe-acolo”. Zadarnic. Nu mai era nici un loc în care să se ascundă, căci venise momentul ca istoria să se răzbune pentru cei 45 de ani irosiţi ai ei.