25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 16 decembrie 1989 - prima zi de ieşiri masive în stradă la Timişoara. S-a strigat "Jos Ceauşescu" - FOTO

În dimineaţa zilei de 16 decembrie 1989, susţinătorii pastorului Laszlo Tokes se adunau pentru a doua zi consecutiv în faţa locuinţei acestuia pentru a-l susţine. Speriat de numărul mare de susţinători, Tokes a ieşit la fereastră şi le-a vorbit oamenilor, aşa cum făcuse şi cu o zi înainte.

Câteva ore mai târziu, protestatarii, al căror număr crescuse, au umplut Piaţa Maria, unde se afla şi reşedinţa lui Tokes. Mitingul de susţinere s-a transformat rapid în protest social, iar acesta este şi momentul în care Revoluţia a izbucnit.

Printre oamenii aflaţi în acele momente în Piaţa Maria s-a aflat şi Otilia Ionaşcu. În decembrie 1989, ea era angajată ca asistentă la Maternitatea Bega din Timişoara, iar acum are aceeaşi meserie şi acelaşi loc de muncă. Ea povesteşte că a fost "înfricoşător" în zilele Revoluţiei, dar că totul a meritat.

"Am fost în data de 16 decembrie 1989 pe strada Timotei Cipariu, în faţa casei lui Tokes. Erau oameni adunaţi din tot oraşul. A fost înfricoşător pentru că ştiam că în masa aceea de oameni erau securişti, miliţieni, dar şi oameni din toate păturile sociale. Indiferent de etnie şi religie, era o masă de oameni care ştia că trebuie să ia atitudine în faţa oamenilor de atunci. Am fost singură. Am stat acolo două sau trei ore", îşi aminteşte Otilia Ionaşcu.

De acolo, femeia a plecat la serviciu, la Maternitatea Bega, unde a rămas până în 21 decembrie, pentru a ajuta personalul medical care era pregătit să primească eventuali răniţi.

Student în vremea Revoluţiei: "Rămânea în puterea noastră să dărâmăm sistemul care, personal, mi se părea unul şubred"

Însă în grupul de revoluţionari a fost Marius Mioc, student la acea vreme. El este inginer de meserie, dar acum trăieşte din activităţi independente, mai exact din vânzare de carte, el fiind şi autorul unor cărţi, cele mai multe despre Revoluţie. A participat activ la acele evenimente din 16 decembrie 1989 şi nu regretă niciun moment ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani, ba mai mult, aştepta să se întâmple ceva cu regimul comunist.

"Eram student la Mecanică, urmăream evenimentele din estul Europei şi nădăjduiam că se va putea face şi la noi ceva. Am văzut că ruşii nu intervin, nu trebuia să ne speriem de ei, aşa că rămânea în puterea noastră să dărâmăm sistemul care, personal, mi se părea unul şubred", îşi începe povestirea Mioc.

Auzise că înainte cu o zi se întâmplase ceva în Piaţa Maria, dar nu ştia cu exactitate ce. Curiozitatea, dar şi nădejdea au fost cele care l-au împins pe tânărul student de la acea vreme în mijlocul protestelor.

"Pe 16 decembrie mergeam cu tramvaiul spre centrul oraşului şi am văzut lumea adunată (în Piaţa Maria - n.r.). Am avut presentimentul că poate fi acesta prilejul pe care îl aşteptam. Auzisem că pe 15 decembrie era ceva scandal la Laszlo Tokes, nu ştiam prea multe amănunte. Am coborât, erau oameni cu lumânări în mâini, paşnici şi m-am băgat printre ei să văd ce se întâmplă. La un moment dat, a apărut la fereastră cineva, credeam că era Tokes, nu îi cunoşteam figura. Oamenii au început să se înfierbânte, să scandeze. După un timp, au venit vreo zece miliţieni. Mulţimea s-a speriat de uniforma de miliţian şi s-a retras. Eram şi eu printre ei, care strigam că noi suntem mulţi - eram vreo 300 de oameni -, ei sunt puţini. Era un magazin care avea afară nişte lăzi cu sticle de lapte, s-a aruncat înspre miliţieni", îşi aminteşte Mioc.

Practic, acesta a fost momentul în care se poate spune că Revoluţia începuse la Timişoara. A fost momentul în care forţele de ordine fuseseră scoase în stradă să potolească mulţimea. Însă mulţimea nu s-a conformat, ci dimpotrivă.

"S-au aşezat în linie (miliţienii - n.r.) şi se putea trece printre ei pentru că erau puţini, nu aveau şanse să ne oprescă. Au venit apoi maşini de pompieri care ne împrăştiau cu apă. Veniseră şi nişte scutieri care ne-au împins până la intersecţia cu strada Gheorghe Doja, spre podul din Piaţa Maria. Unii strigau, alţii doar se uitau. După un timp, scutierii au început să înainteze, băteau cu bastoanele în scuturi. S-a creat panica în mulţime. Au reuşit să împartă mulţimea în două. O parte au fost împinşi pe pod, alţii pe stradă de-a lungul Begăi", povesteşte Mioc.

Era deja ora 23.00, iar revoluţionarul se afla în primul grup, cel care fusese împins către podul din Piaţa Maria, alături de alte aproximativ o sută de persoane.

"M-am gândit atunci că s-a cam terminat manifestaţia şi că ar fi bine să continue. Am zis oamenilor «mâine la 5 după-amiaza să ne întâlnim în Piaţa Maria». Le-am spus celor din grup, apoi am facut un ocol să le spun şi celor din grupul al doilea, de pe malul Begăi. Şi trecătorilor pe care îi întâlneam le dădeam întâlnire în ziua următoare la ora 17.00, în Piaţa Maria. Cineva mi-a dat ideea să mă duc la gară să le spun oamenilor să vină, pentru că acolo e multă lume. Pe holul gării, la ieşire, nişte miliţieni au venit după mine şi m-au prins, m-au arestat, m-au băgat într-un sediu lângă gară. Acolo, primele scatoalce. M-au percheziţionat, mi-au găsit carnetul de student, apoi cu o Dacie m-au dus la Miliţia Judeţeană. A trebuit să stau în genunchi cu mâinile la ceafă. Daca nu stăteam în poziţia corectă, primeam bătaie. Au mai fost şi alţii. Ne-a dus la un interogatoriu scurt. În noaptea respectivă au tot adus arestaţi", mai povesteşte Mioc.

Practic, el a fost printre primele persoane care au fost arestate în zilele Revoluţiei. Dar manifestaţia nu s-a încheiat în acea seară, aşa cum a crezut tânărul student la acea vreme.

Citeşte şi: 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 15 decembrie, ziua în care s-a aprins scânteia Revoluţiei la Timişoara

Elevă care s-a certat cu tatăl ei pentru a putea ieşi în stradă: "Oamenii aveau aşa, un zâmbet pe faţă şi o lumină specială"

Corina Untilă avea 18 ani şi era elevă la Colegiul Naţional Bănăţean. Acum, ea este preşedintele Asociaţiei Răniţilor şi a Familiilor Îndoliate. Practic, şi-a dedicat viaţa Revoluţiei din Timişoara.

În 16 decembrie 1989, auzise că afară, în stradă, sunt manifestaţii şi a simţit că trebuie să se alăture. Tatăl său s-a împotrivit, aşa că între cei doi a izbucnit o ceartă, însă fata a avut câştig de cauză.

"Eu despre ziua de 16 decembrie 1989 am aflat seara, târziu, când un grup de manifestanţi au ajuns pe strada Gheorghe Lazăr şi strigau «Veniţi cu noi», «Jos Ceauşescu». Atunci am înţeles că se întâmplă ceva foarte important în oraş şi din cauza acestui lucru m-am certat cu tatăl meu, care nu mi-a dat voie să ies din casă", îşi începe povestea şi Corina Untilă.

În cele din urmă, tânăra s-a alăturat coloanei de manifestanţi.

"Era o atmosferă extraordinară. Ne uitam unii la ceilalţi şi parcă ne cunoşteam de foarte multă vreme între noi şi eram foarte buni prieteni. Era o atmosferă de apropiere între oameni şi eram bucuroşi că puteam striga cu voce tare «Jos Ceauşescu», «Jos comunismul», «Vrem libertate». În acea noapte am mers pe mai multe trasee: pe Calea Lipovei, Aradului, apoi spre centru. Erau grupuri de manifestanţi care se plimbau în mai multe zone pentru a convinge lumea să ni se alăture şi să ne întâlnim cu toţii în centru. Am făcut aceste trasee, iar pe parcursul drumului am călcat pancartele cu Ceauşescu, iar lumea era foarte bucuroasă", povesteşte Corina Untilă.

Ajunsă, alături de ceilalţi protestatari, în zona centrală a oraşului a întâlnit pentru prima dată forţele de ordine cu care s-a început un "dialog al surzilor". Militarii îi trimiteau acasă, însă timişorenii aflaţi atunci în stradă au spus că nu au ce să caute acasă pentru că nu au mâncare şi vor libertate.

"Am ajuns în Piaţa 700 (aflată în apropierea centrului oraşului Timişoara - n.r.) pentru că ne îndreptam spre centru. În zona centrală erau cei de la Armată. Am vrut să mergem înspre Hotel Timişoara (aflat lângă Operă - n.r.), dar era un cordon de militari pe şosea. Ne-am oprit şi atunci a început dialogul cu cei din Armată. Ne-au spus «Oameni buni, mergeţi acasă, nu ne faceţi probleme, vedeţi-vă de treaba voastră, mergeţi acasă». Ţin minte că era un băiat încălţat în şlapi. Era neaşteptat de cald în acea vreme şi le-a spus celor din Armată: «Ce să facem acasă? Nu avem curent, nu avem mâncare, ce să facem acasă? Noi vrem libertate şi să cadă Ceauşescu». Cei din faţă eram atenţi la dialogul acesta, iar, la un moment dat, din spate s-a auzit «Fugiţi că ne prind». În momentul acela, toată lumea a început să fugă pentru că ne-au înconjurat şi au vrut să ne aresteze. Am mers pe şoseaua paralelă cu linia de tramvai şi mă uitam unde m-aş putea ascunde. Am ajuns pe strada Paris (aflată de asemenea în zona centrală - n.r.) şi într-o curte am găsit nişte tufe de trandafir. M-am aruncat acolo pe burtă", îşi aminteşte Corina Untilă.

În timp ce căuta să se ascundă, Corinei Untilă i-au căzut din buzunar cheile de la apartamentul în care locuia cu părinţii. S-a aplecat să le ridice şi într-o fracţiune de secundă a observat cum în spatele ei un soldat lovea o femeie cu patul armei, în abdomen. Ajunsă, în final, într-o tufă de trandafiri, avea să constate că acolo mai erau şi alţi oameni.

"Ne-am băgat apoi în casa scării, care era deschisă. Ne-am adunat cam 15 oameni. Auzeam cum strigau, auzeam înjurături. Am urcat mai sus pe casa scării şi am ajuns la ultimul nivel. Au venit locatarii care ne-au spus că îi deranjăm şi suntem vagabonzi. Le-am explicat care este situaţia, le-am cerut scuze şi într-un final ne-au lăsat să stăm acolo. Am stat până dimineaţa pe la 5.30-6.00. Am ieşit câte doi, ca să nu dăm de bănuit. Când am plecat de acolo am văzut că era foarte multă lume pe străzi. Oamenii aveau aşa, un zâmbet pe faţă şi o lumină specială", îşi aminteşte Corina Untilă.

Dar acesta a fost doar începutul Revoluţiei de la Timişoara. Avea să urmeze ziua de 17 decembrie 1989, poate cea mai sângeroasă, în care zeci de oameni şi-au pierdut viaţa, iar sute au fost răniţi de gloanţe.