50 de ani de la moartea lui Charles Lindbergh: primul zbor solo peste Atlantic, simpatiile naziste şi rolul în răpirea şi uciderea fiului său

Idol al maselor şi om al recordurilor, un fel de „erou al secolului XX” care a ajuns pe primele pagini ale multor ziare din întreaga lume, după ce, în mai 1927, a fost primul care a finalizat – solo şi fără oprire – o traversare a Atlanticului în zbor.

Povestea lui Charles Lindbergh, care a murit pe 26 august - în urmă cu 50 de ani, în 1974, a fost o poveste cu mai multe umbre decât lumini.

Pentru simpatiile sale naziste şi antisemitismul său, dar şi pentru presupusa sa implicare în răpirea şi uciderea primului său fiu (care a inspirat-o pe Agatha Christie în cel mai faimos roman al ei, Murder on the Orient Express).

Totul a început cu un pariu. În 1919, magnatul francez Raimond Orteig, proprietarul unui lanţ de hoteluri din Statele Unite şi Canada, a oferit 25.000 de dolari oricui reuşea să ajungă la Paris din New York zburând non-stop.

Trecuseră 16 ani de când fraţii Wright au reuşit să ducă în aer o maşină motorizată „mai grea decât aerul”, cu un pilot la bord, pentru prima dată în istorie.

Deja în 1919, englezii John Alcock şi Arthur Brown finalizaseră prima traversare a Atlanticului, de la St. John's (pe coasta Canadei) până în Irlanda. Dar călătoria nu a îndeplinit cerinţele lui Orteig. De aici şi alte încercări (tragice).

Cea a lui René Paul Fonck, în septembrie 1926, cu avionul său care a luat foc înainte de a urca pe cer: doi membri ai echipajului au murit. Sau cel al altor doi aviatori francezi care, în anul următor, s-au scufundat în Atlantic şi nu au mai fost găsiţi niciodată.

Zborul lui Lindbergh cu un aparat de 6.000 ed dolari

Lindbergh, născut la Detroit în 1902 din părinţi suedezi bogaţi, a început să zboare la vârsta de 20 de ani, în 1922, când s-a înscris ca student aviator la Nebraska Air Craft Corporation din Lincoln. În 1924 a fost admis la cursul de pilot de aviaţie militară, în 1925 şi-a obţinut licenţa şi a fost angajat ca transportator de scrisori pe ruta Saint-Louis-Chicago pentru Robinson Aircraft Corporation, iar în 1926 a obţinut gradul de căpitan.

Era un pilot puţin cunoscut, cu doar câteva luni de zbor în spate, când a decis să accepte provocarea lui Orteig în Atlantic. Avionul a fost construit graţie sponsorizării unor antreprenori: avea 14 metri lăţime, opt metri lungime, trei metri înălţime şi cântărea 2.330 de kilograme. Costul? 6.000 de dolari.

Vehiculul – redenumit Spirit of St. Louis – avea o particularitate: un rezervor mare pentru a avea suficient combustibil pentru întreaga traversare, dar îl împiedica să vadă bine înainte. Pentru a uşura vehiculul, Lindbergh a eliminat tot ce considera de prisos: radio, lumini, chiar şi paraşuta.

Zbor de aproape 34 de ore

Pe 20 mai 1927, chiar înainte de opt dimineaţa, plecarea din Roosevelt Field. Lindbergh avea cu el o busolă, o hartă, câteva sticle de apă, două sandvişuri, un termos de cafea şi 1.700 de litri de combustibil. Videourile din acea vreme arată o decolare mai mult decât şocantă.

Avionul mic care a decolat derapând în aer ar ajunge de cealaltă parte a oceanului? După 33 de ore şi 39 de minute şi 5.790 de kilometri, cu pierderi de altitudine şi vizibilitate adesea limitată în timpul traversării, Spirit of St. Louis a ajuns la Paris, pe aeroportul Le Bourge.

Numele lui Charles Lindbergh a făcut istorie, devenind primul care a finalizat o traversare solo a Atlanticului în zbor, precum şi cel care a zburat fără oprire.

„Omul anului” pentru Time

Pe pista de aterizare pariziană îl aşteptau peste 150.000 de oameni, dublu faţă de un stadion plin pentru o finală a Ligii Campionilor sau un concert Taylor Swift, în vremurile noastre.

Printre acea mulţime s-a aflat şi preşedintele Franţei de atunci, care a alergat să-l îmbrăţişeze pe Lindbergh şi care i-a acordat Legiunea de Onoare.

„Vulturului singuratic” a ajuns pe primele pagini ale tuturor ziarelor. „Lindbergh face asta! La Paris în 33 de ore şi jumătate; Zboară 1000 de mile prin zăpadă şi lapoviţă; Cheering French Carry Him Off Field” (New York Times), „Lindbergh Lands in Paris” (Chicago Tribune), „Lucky Lindbergh Hops Off on Daring Flight to Paris” (Brooklyn Citizen). 

În 1927, revista Time l-a numit „omul anului”.

Erou în America

Dacă în Paris l-au primit 150.000 de oameni, la întoarcerea sa în patria sa, la New York, au fost aproape 4 milioane: una dintre primele oportunităţi pentru Statele Unite de a-şi demonstra şi sărbători supremaţia tehnologică în industria zborului în curs de dezvoltare.

Preşedintele John Calvin Coolidge i-a acordat Distinguished Flying Cross şi multe companii aeronautice au început să-l curteze şi să-i ofere contracte astronomice.

În 1929 s-a căsătorit cu scriitoarea şi filozoful Anne Spencer Morrow. Soarta primului lor copil – Charles August – a schimbat viaţa (şi reputaţia) lui Lindbergh pentru totdeauna. În 1932, primul lor născut a fost răpit în circumstanţe misterioase şi, deşi s-a plătit o răscumpărare, a fost găsit fără viaţă pe 12 mai, în New Jersey.

Până şi Al Capone s-a mobilizat din închisoare pentru a-l găsi pe băieţel, dar fără succes.

Un fost imigrant german, Bruno Hauptmann, a fost acuzat de răpire şi crimă şi, în ciuda faptului că şi-a mărturisit mereu nevinovăţia, a fost condamnat la pedeapsa cu moartea şi executat pe scaunul electoral în aprilie 1936.

Dar această poveste are şi astăzi contururi neclare. Şi mulţi au emis ipoteza de-a lungul anilor că Lindbergh însuşi a fost implicat.

Admiraţia pentru Hitler: „Este un om grozav”

Răpirea fiului lor şi valul de atenţie mediatică care s-a dezlănţuit a convins cuplul, în 1932, să părăsească Statele Unite pentru o viaţă în Anglia. În 1936, când Hitler era la putere de peste trei ani, la recomandarea guvernului american, Lindbergh a mers pentru prima dată în Germania, pentru a studia evoluţiile aviaţiei naziste. De aici a devenit un vizitator obişnuit al ţării şi a ajuns să fie vrăjit de Fuhrer.

„Este cu siguranţă un om grozav şi cred că a făcut multe pentru poporul german”, i-a scris el unui prieten în 1936, la câteva zile după participarea la Jocurile Olimpice de la Berlin.

Doi ani mai târziu, mutându-se între timp la Berlin, i s-a acordat steaua Ordinului Vulturul German, onoare acordată străinilor pentru serviciile prestate celui de-al Treilea Reich, la ordinul direct al lui Hitler.

Rămăsese mai puţin de un an până la invazia germană a Poloniei şi de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Întoarcerea în SUA

În 1939 s-a întors în Statele Unite, intrând în serviciu ca colonel în Forţele Aeriene Americane, iar în anul următor a înfiinţat la Yale Primul Comitet American (la care s-au alăturat şi viitorii preşedinţi Kennedy şi Ford) pentru a contracara linia intervenţionistă a lui Roosevelt, precum şi să răspândească ideile antisemite la care aderase în anii germani.

Tot în acelaşi an, soţia sa a publicat „Valul viitorului”, considerat de mulţi a fi manifestul nazismului american, un fel de traducere de peste ocean a tezelor din „Mein Kampf”.

Aceste poziţii contrare liniei prezidenţiale l-au determinat pe Roosevelt să-l invite să returneze decoraţia nazistă, dar Lindbergh a refuzat, numind-o „o insultă inutilă la adresa conducerii germane”, ceea ce l-a obligat să demisioneze din funcţia de colonel.

A fost reabilitat parţial în 1944, când în Pacific i s-a permis să participe la războiul împotriva Japoniei, dar doar ca şi consultant civil.

Presupusa implicare în răpirea fiului său

Simpatiile naziste, antisemitismul şi ciocnirile cu Roosevelt nu au reuşit însă să oprească total faima lui Lindbergh, care la sfârşitul războiului a fost reabilitat de noul preşedinte Eisenhower şi a reluat munca la dezvoltare pentru United Aircraft.

Dar în 2020, un fost judecător din California a aruncat încă o umbră asupra vieţii eroului de la prima traversare a Atlanticului. Potrivit lui Lise Pearlman, autoarea cărţii The Lindbergh Kidnapping Suspect No.1: the Man Who Got Away, Lindbergh a fost cel care a inventat răpirea pentru a acoperi moartea copilului, care avea doar 20 de luni la acea vreme, ceea ce survenit în timpul unui experiment medical efectuat cu acordul acestuia.

Pearlman a cerut autorităţilor din New Jersey să facă publice documentele de anchetă clasificate anterior: „Au fost urmărite multe piste, o duzină de martori ai acuzării au declarat în mod fals şi apărarea lui Hauptmann nu a avut voie să vadă 90.000 de pagini din anchetă”, a declarat fostul magistrat pentru „San Francisco Chronicle”, publicaţie conform căreia „omul greşit a fost executat”.

Pearlman este convins că Lindbergh a apelat la un celebru chirurg care a primit Premiul Nobel pentru Medicină în 1912, Alexis Carrel, pentru că era nemulţumit de fragilitatea şi proporţiile fiului său. „Cred – explică el – că copilul a fost operat de Carrel cu permisiunea tatălui său, care poate să fi asistat şi el la operaţie. Au operat artera carotidă şi poate şi tiroida, copilul a fost ţinut în viaţă aproape o lună, dar a murit pe masa de operaţie”.

În acel moment, tatăl ar fi pus în scenă răpirea, care a avut loc la 1 martie 1932 în decurs de o jumătate de oră, timp în care bona a lipsit din camera băieţelului. Se spune că Agatha Christie s-a inspirat din această poveste pentru celebrul ei roman „Murder on the Orient Express” şi că răpirea micuţei Daisy Armstrong a fost inspirată de cea a lui Charles August.

Lindbergh vs. Roosevelt pentru Casa Albă

Povestea „Vulturului singuratic” a inspirat filme şi romane de-a lungul anilor. Unul dintre acestea, „The Conspiracy Against America de Philip Roth”, lansat în 2004, a plecat de la o întrebare: ce s-ar fi întâmplat dacă Lindbergh, în 1940, ar fi candidat pentru funcţia supremă de la Casa Albă împotriva lui Roosevelt şi câştiga acele alegeri cruciale, în timp ce lumea era în război?

Ca şi candidat republican, Lindbergh ar fi câştigat alegerile bazându-se pe faptul că Roosevelt, deja de două ori preşedinte al SUA, ar fi târât ţara în război.

Cu Lindbergh la Casa Albă, Statele Unite ar fi intrat într-un pact de non-beligenţare cu Germania lui Hitler, precum şi cu Japonia împăratului Hirohito, declarându-se neutră, iar impulsurile antisemite ar fi apărut în ţară.

Dar istoria a mers în altă direcţie.