Fiul său, Kevin Flick, a anunţat că artistul s-a stins din viaţă pe 14 noiembrie, după ce fusese diagnosticat cu boala Alzheimer, scrie The Guardian.
În 1962, când compozitorul John Barry a fost rugat să rearanjeze muzica pentru primul film James Bond – „Dr. No”, l-a chemat pe Flick să cânte la chitară. Folosind o chitară engleză Clifford Essex din 1939 şi un amplificator Fender, Flick a creat acel sunet distinct, agresiv şi misterios care avea să devină emblematic pentru întreaga serie de filme. Pentru această înregistrare istorică, muzicianul a fost plătit doar 6 lire sterline.
„Am exagerat sunetul – am apăsat tare pe corzile groase cu plectrul şi am cântat puţin înaintea ritmului. A ieşit ceva incitant, exact ce se potrivea cu personajul James Bond”, povestea Flick în cartea „The Music of James Bond” din 2012.
Pentru a obţine acel sunet special, Flick a folosit câteva trucuri ingenioase: a pus pickup-ul (dispozitivul care captează vibraţiile corzilor) aproape de punte şi a plasat sub el un pachet de ţigări turtit pentru a-l apropia de corzi.
Dar Vic Flick nu a fost doar „omul din spatele temei Bond”. El a fost unul dintre cei mai căutaţi chitarişti de studio din Marea Britanie, colaborând cu nume uriaşe precum The Beatles, Tom Jones, Eric Clapton, Jimmy Page şi Dusty Springfield. Vocea chitarei sale se poate auzi pe hituri celebre precum „Downtown” al Petulei Clark şi „It’s Not Unusual” al lui Tom Jones.
„A fost un muzician al muzicienilor”, spunea despre el Justin Hayward de la Moody Blues.
În 2013, contribuţia sa la muzica modernă a fost recunoscută oficial când a primit premiul pentru întreaga carieră din partea National Guitar Museum.