Amintiri din primii ani de viaţă: cum ar putea fi recuperate, în caz că nu le şterge creierul

Unde se duc amintirile primilor ani de viaţă, pe care nimeni nu le poate recupera? Un răspuns la ceea ce se întâmplă cu acele amintiri vine din cercetările efectuate pe şoareci, pentru că şi ei uită primele experienţe, oferind astfel un model experimental neurobiologilor, care în laboratoare văd în mod regulat informaţiile pe care şoarecii le-au învăţat să dispară din memorie după naştere.

Sistem imunitar

Un nou studiu publicat în revista Science Advances indică faptul că, în realitate, dispariţia acestor amintiri timpurii nu ar fi obligatorie, deoarece în anumite condiţii poate nici măcar să nu se întâmple. În special, nu se întâmplă dacă mama primeşte o stimulare a sistemului imunitar în timpul sarcinii. Potrivit lui Tomas Ryan, coautor al cercetării, această activare imunitară în timpul sarcinii determină o stare alterată a creierului în curs de dezvoltare şi opreşte întrerupătoarele biologice specifice a căror sarcină este să ştergă din minte amintirile primilor ani de viaţă.

Studiul este important pentru că pune în lumină un mecanism al uitării copilăriei care până acum nu fusese pe deplin înţeles şi care probabil are legături cu dezvoltarea ulterioară a unor tulburări psihice. Dar nu rezolvă întrebarea de ce creierul şoarecilor şi al oamenilor şterg la un moment dat acele amintiri timpurii.

Engramă

Neurobiologii ştiu astăzi că problema nu pare să facă loc informaţiilor ulterioare, deoarece, datorită modului în care funcţionează mecanismul de formare a memoriei, creierul ar putea stoca mult mai multe informaţii decât reţine. De fapt, pentru a forma o memorie, creierul creează o mică reţea de neuroni care comunică: este baza neurobiologică minimă a memoriei, cunoscută şi sub numele de engramă. De fiecare dată când informaţiile sunt reţinute înseamnă că s-a format o engramă, un proces care are loc iniţial în principal într-o zonă a creierului numită hipocamp.

Stabilizare

Dar este încă o memorie labilă care riscă să se estompeze până când apare o stabilizare iniţială odată cu formarea de noi sinapse între aceiaşi neuroni. Este fenomenul de neuroplasticitate: informaţia este stabilizată deoarece între acei neuroni se deschid noi puncte de contact şi schimb electrochimic, fenomen a cărui realizare necesită activarea unor gene pentru a începe sinteza de noi proteine.

Acum, acea informaţie este gata să fie recuperată chiar şi după ceva timp, în slujba învăţării şi memoriei. 

Manipulare

Dar există şi un alt fenomen natural care întăreşte memoria. Creierul a învăţat să manipuleze amintirile nou formate fără conştientizare, făcând „repetări” ale acestora atunci când proprietarul acelui creier doarme sau, în orice caz, nu îl foloseşte pe deplin. Sunt repetiţii care ar putea fi definite offline: grupurile de neuroni implicaţi în informaţiile nou dobândite profită de „tăcerea” creierului pentru a repeta şi a-şi întări legăturile neurochimice şi cu alte zone ale cortexului cerebral, contribuind astfel la continuarea stabilizării.

Optogenetica

Studiile care au condus la o înţelegere deplină a acestor mecanisme au fost efectuate folosind tehnica recentă a optogeneticii, o metodă complexă care transformă cercetările în neuroştiinţă, permiţând „pornirea” şi „oprirea” circuitelor cerebrale specifice, verificându-le consecinţele comportamentale respective. A reaminti informaţii înseamnă, prin urmare, a putea activa din nou acelaşi grup de neuroni, ceea ce este posibil atâta timp cât legăturile care s-au format atunci când informaţia a fost fixată rămân.

Perspective

După cum ştie toată lumea din experienţă, anumite informaţii, mai ales dacă au fost arhivate sau reactivate recent, sunt uşor de recuperat, altele doar cu dificultate. De multe ori ai senzaţia şi chiar certitudinea de a avea acea informaţie specifică pe care o cauţi, dar nu o poţi găsi. Înseamnă că acele legături, acea engramă, se dizolvă încet şi doar o nouă repetare o va putea restabili pentru puţin timp mai mult. În lumina tuturor acestor lucruri, mai devreme sau mai târziu ar putea deveni chiar posibilă, prin tehnici precum optogenetica, reactivarea şi consolidarea, sau dimpotrivă ştergerea unor amintiri specifice.

Dar uitarea este, de asemenea, necesară

Creierul trebuie să uite, pentru că datorită complexităţii sale trebuie să facă o selecţie continuă între informaţiile pe care le primeşte pentru a putea folosi doar pe cele necesare pentru a „naviga” şi a-şi imagina viitorul imediat. „Amintirile ar putea fi mai bine definite şi înţelese ca modele ale viitorului”, spun autorii studiului publicat în Science Advances.

„Odată ce o amintire nu mai este utilă pentru a prezice cum ar putea fi viitorul imediat, devine convenabil să o uiţi. Deci uitarea se întâmplă pasiv, dar poate fi şi un proces activ. S-a emis ipoteza că tendinţa naturală a sistemelor neuronale este de a lăsa informaţia să se degradeze mai degrabă decât să o păstreze”. Prin urmare, uitarea activă este fundamentală pentru echilibrul mental, capacitatea de luare a deciziilor şi sănătatea mintală.