Borbolatiţa, obicei de Sfântul Gheorghe care celebrează reînvierea naturii, păstrat în Alba - FOTO

Sfântul Gheorghe, considerat zeul vegetaţiei în tradiţia populară

Obiceiurile populare de primăvară sunt legate de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai veneraţi sfinţi din calendarul ortodox, sărbătorit la data fixă în fiecare an - 23 aprilie.

Etnologul Petruţa Pop spune că, în tradiţia populară, Sfântul Gheorghe este cunoscut ca Sângeorz şi este considerat "un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor".

"În spiritualitatea populară, Sângeorz este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru, denumit Sâmedru, iar între cele două divinităţi există o înţelegere cosmică. Se spune, astfel, că, atunci când se aud primele broaşte cântând, Sângeorz ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viaţă, el fiind considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor şi închizătorul anotimpului friguros. Apoi Toamna sau Sâmedru, care nu iubeşte pomii înverziţi, primeşte cheia de la Sângeorz pentru a închide timpul frumos şi a slobozi din adâncuri anotimpul rece", explică Petruţa Pop.

De sărbătoarea Sfântului Gheorghe se leagă mai multe obiceiuri populare cu influenţe păgâne. Astfel, în unele sate din Alba se spune că, în noaptea şi în ziua de Sfântul Gheorghe, gospodăria, animalele şi holdele sunt ameninţate de strigoi, care în această perioadă îşi intensifică activitatea.

"Şi în zilele noastre, pentru ca strigoiul să nu fure laptele vacilor, gospodarii pun la porţile caselor şi la intrarea în grajdurile animalelor spini sau ramuri de măceş, pentru ca, atunci când acesta intră, să-l zgârie şi să-l oprească", spune Petruţa Pop.

Sfântul Gheorghe este considerat şi o divinitate pastorală, fiindcă ziua sa de celebrare este considerată momentul de început al anului pastoral. Astfel, în trecut această sărbătoare era cinstită cu mult fast, timp de trei zile.

Borbolatiţa, obicei păstrat încă nealterat în satul Limba

Borbolatiţa - un obicei despre care se presupune că ar fi vechi de peste 1.000 de ani - se practică în sate precum Limba, Straja, Dumitra, Hăpria, Şeuşa, Teleac şi Drâmbar. La Limba, un sat de lngă Alba Iulia, obiceiul este practicat în fiecare an de Sfântul Gheorghe sau, dacă Paştele cade după această sărbătoare, în primele zile după Învierea Domnului.

Preşedintele Asociaţiei "Limbeni", Dorin Bucur, povesteşte că obiceiul este extrem de vechi, fiind reînviat în ultimii ani cu sprijinul asociaţiei.

"Obiceiul începe după-amiaza, când ceata de ficiori se adună în capul satului şi aleg pe cel care urmează să fie «borbolatiţă», apoi îl îmbracă în frunze de soc. Se formează alaiul care umblă prin sat de la o casă la alta, cântând un cântec ritual: «Doauă oauă şi mai doauă/ şi găina să se oauă/ ia mătuşă cratiţa/ udă Borbolatiţa, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul-bărul / peste tot poporul./ Să pornească ploile, / să curgă şiroaiele / să umple pâraiele. / să ude pământurile / să sporească grânele / să umple pătulele. / Doauă oauă şi mai doauă/ şi găina să se oauă/ Două ouă şi slănină/ şi-un ciubăr cu apă lină». Tinerii bat din palme, iar Borbolatiţa joacă un dans săltăreţ", explică Dorin Bucur.

El spune că, în timpul jocului sau după terminarea lui, este obligatorie udarea cu apă a Borbolatiţei ori a întregului alai. Borbolatiţa are în mâini un par lung cu frunze de soc în vârf, pe care îl foloseşte pentru a-i atinge pe cei care încearcă să-l ude şi care, odată atinşi, trebuie să intre în alai.

"Pentru dansul lor sunt răsplătiţi prin daruri rituale ce semnifică abundenţa şi belşugul: ouă şi bani. După ce au terminat cu mersul prin sat, alaiul se retrage la o gazdă, unde se pregăteşte o păpăradă (papară cu slănină - n.r.) mare din ouăle adunate şi se petrece pe cinste", mai spune Dorin Bucur.

Etnologul Petruţa Pop afirmă că, la Limba, obiceiul are un specific aparte deoarece ceata Borbolatiţei se compune din toţi cei care doresc s-o însoţească: copii, feciori, fete, bărbaţi căsătoriţi, singurul lucru care are importanţă fiind păstrarea obiceiului.

"Colindatul prin sat începe abia după ora 17.00, când toată lumea este acasă. Borbolatiţa este aşteptată cu bucurie de tot satul şi dăruită cu ouă şi bani, daruri rituale ce semnifică abundenţa şi belşugul. Borbolatiţa este udată din belşug cu apă, moment esenţial al acestui ceremonial, menit să determine venirea unui an mănos, dar şi asigurarea prosperităţii colectivităţii", explică Petruţa Pop.

Ea povesteşte că modul de realizare a măştii folosite la obicei era identic pentru toate satele, existând diferenţieri doar în alegerea vegetaţiei. Iniţial, crengile de verdeaţă - gorun, scumpie sau soc - erau legate de corp cu sfoară, constituind o mască fixă, dar în ultimii ani verdeaţa este fixată de un schelet. Borbolatiţa îmbrăcată în verdeaţă reprezintă spiritul vegetaţiei, iar stropirea cu apă simbolizează ploaia.

Citeşte şi: Peste un milion de români îşi serbează onomastica de Sfântul Gheorghe

Citeşte şi: Sfântul Gheorghe, patron al multor ţări şi oraşe, unul dintre cei mai îndrăgiţi de creştini

Un obicei similar, practic însă doar sporadic, Băbăluda de la Măhăceni

Acelaşi obicei specific sărbătorii Sfântului Gheorghe diferă ca mod de desfăşurare şi poartă alte denumiră în funcţie de satele în care se practică.

La Măhăceni, obiceiul este denumit de localnici Băbăluda, sub aceeaşi denumire fiind întâlnit şi în comuna Unirea, mai exact în satul Dumbrava, unde se încearcă în prezent reînvierea obiceiului deoarece practicarea acestuia cu regularitate a fost întreruptă.

Întreg ceremonialul se desfăşoară de dimineaţă, aşa încât să se sfârşească seara, când se intră la biserică.

"Băbăluda este un ţigan mascat de către tineri cu crengi de mesteacăn aduse din pădure. De la intrarea în sat, Băbăluda stârnea curiozitatea şi era însoţită de muzicant, iar împreună se deplasează de-a lungul celor două uliţe ale satului. Băbăluda este luată de chizeşi, adică un fel de vătafi, sub protecţia lor. Din alaiul Băbăluzii fac parte chizeşii, ceteraşul, feciorii şi copiii până la nouă ani. Pentru a nu fi descoperită, Băbăluda are în mână o nuia cu care se apără de cei care vor să-i tragă masca de pe faţă şi nu merge liniştit, ci se învârte, joacă, zbiară, se strâmbă către copiii care nu-i dau pace şi o fac să vorbească: «Băbăludă, ludă/ Două ouă şi-o plăcintă/Ş-un dărab de carne friptă»", povesteşte etnologul Petruţa Pop.

Chizeşii au un coş în care pun câte un ou de la fiecare gospodărie, în timp ce localnicii udă pe furiş Băbăluda, ca să o demaşte. La capătul satului, chizeşii dezbracă Băbăluda fiindcă este udă şi astfel se află cine era sub mască.

"Obiceiul se încheie cu o petrecere la care participă toţi tinerii satului, se face o papară din 20 de ouă, iar restul ouălor sunt vândute şi din banii primiţi este plătit ceteraşul şi se cumpără băutură pentru petrecere. Oul, ca simbol al germinaţiei, în sens magic, transmite spiritul fecundităţii, al fertilităţii. Feciorii apar ca nişte intermediari între realitate şi divinitate", spune Petruţa Pop.

Băbăluda din Măhăceni se mai practică şi azi, dar nu cu regularitate, iar obiceiul a suferit unele modificări. Astfel, în prezent nu mai sunt chizeşi, iar tânărul care joacă rolul Băbăludei nu mai merge în pădure pentru a fi mascat, ci feciorii aduc crengile de mesteacăn din pădure la unul dintre ei acasă, iar în noaptea de Sângeorz îl duc şi-l îmbracă în şură. Ouăle sunt adunate de feciori, care au rolul de a proteja Băbăluda.

La Sâncel, Burduhoasa loveşte porţile celor care nu o primesc

Obiceiul poartă o altă denumire la Sâncel, în zona Blajului, unde localnicii îi spun Burduhoasa, dar nici aici nu se mai practică în mod regulat.

În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, un alai format din cinci-şapte feciori cutreieră satul, însoţind Burduhoasa, adică un fecior înfăşurat în crengi înverzite pentru a nu fi recunoscut de săteni. Acesta intră în sat însoţit de feciorii care l-au îmbrăcat şi insistă la fiecare casă pentru a primi alimente, în special ouă.

"Pentru a se apăra de cei care nu-i dau pace sau de cei care o udă, Burduhoasa are în mână o bâtă de alun, cu un şarpe legat în vârf. La fiecare gospodărie e întâmpinată de un reprezentant al acesteia, care le dă feciorilor ce o însoţesc cele solicitate de mască: ouă şi slănină. Acolo unde nu este nimeni, Burduhoasa dă cu bâte în poartă până iese cineva să-i dea un ou. Masca e udată pe furiş, ea încercând să se apere cu bâte", explică Petruţa Pop.

După ce străbate satul, Burduhoasa se dezbracă de frunze la capătul acestuia, apoi toţi se adună la o casă dinainte stabilită, unde se încinge o petrecere la care participă tot tineretul din sat. Din ouăle strânse, cei din alai vor pregăti o păpăradă mare din care se vor omeni cei prezenţi.

Petruţa Pop spune că, din păcate, multe din aceste obiceiuri de Sângeorz nu mai sunt practicate în satele din judeţul Alba decât sporadic, de multe ori fiind repuse în scenă cu rol artistic de diferite asociaţii. De altfel, Petruţa Pop conduce Asociaţia Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti Alba, care de câţiva ani încearcă să reînvie obiceiuri, tradiţii şi meşteşuguri tradiţionale din judeţ. La fel este şi cazul locuitorilor din satul Limba, comuna Ciugud, care s-au organizat în Asociaţia "Limbenii" şi, deşi satul este influenţat puternic de urbanizare, fiind la doar câţiva kilometri de Alba Iulia, încercă să reînvie şi să practice în continuare numeroase obiceiuri.