De-a lungul timpului însemnând opt ani, poate şi mai mult, vreme în care oameni ca toţi oamenii, ca mine, ca el, ca tine, au fost biciuiţi, puşi la muncă, umiliţi, dezintegraţi psihic, înjosiţi, depersonalizaţi, hrăniţi cu mizerii. Şi mai şocant este că toate acestea s-au întâmplat într-o comună cu peste 3000 de locuitori şi că nimeni nu a văzut, nu a auzit şi nu a făcut nimic pentru ei. Absolut nimic.
De aici am şi pornit.
Când am plecat spre Berevoeşti „stăpânii de sclavi” erau deja reţinuţi, iar „sclavii”, puşi în libertate de câteva zile. Ceilalţi aproape 3.000 de oameni începeau să se întoarcă la ale lor. Din minte nu-ţi iese însă întrebarea cum de au putut să tacă, să nu vadă oroarea de sub ochii lor. Să fi fost teama? Nepăsarea? Dezumanizarea? Sentimentele generate de localnici, odată ce începi să-i asculţi, sunt neclare, contradictorii, amestecate de-a binelea, scrie Gândul.
Peste toate, pluteşte un aer puturos de laşitate şi autocompătimire.
Iar dacă rudarilor din Gămăceşti le poţi interpreta, în sălbăticia lor, violenţa şi abrutizarea, manifestate în aceste zile, ca pe nişte arme de apărare, din spirit de castă, pe unii dintre ceilalţi săteni ţi-e aproape imposibil să-i pricepi.
În consecinţă, am să vă spun povestea Berevoeştiului sclavagist, aşa cum ni s-a arătat el nouă, în ziua „Târgului de Marina”. Fără exces de consideraţii şi fără multe filosofii. Filmul evenimentelor, aşa cum a fost el, văzut de fiecare parte implicată – „Autoritatea”, „Oamenii satului”, „Rudarii”. Fiecare vede altceva.
Să puteţi trage şi dumneavoastră o concluzie!