SPECIAL  Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. V-aţi întrebat de unde vine zicala?

Primul proverb pe care am încercat să îl înţelegem a fost „unde sunt popi mulţi, moare pruncul nebotezat”, dar părintele ne-a „driblat” cu eleganţă.

„Sunt cuvinte care ne doare. Este pe selecţie. Mergeţi şi căutaţi-vă duhovnic” – ne-a spus.

La Dumnezeu să te rogi şi pe dracul să nu îl superi

Este echilibristica harului: nu te pui cu dracul. Dacă cineva crede că poate să ţină piept şi că are putere de la Domnul, diavolul găseşte modalităţile să îl păcălească oricând. Eu mă rog la Domnul, dar sunt şi atât de smerit încât nu mă iau la trântă cu diavolul. De diavol trebuie doar să fugi şi să ştii pe cine ai aliat, adică pe Dumnezeu. Nu te iei la trântă cu dracul pentru că e mai şmecher decât putem crede.

Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma

Fişa postului lui Dumnezeu nu este pedeapsa. Dacă nu e cu parul, înseamnă că nu e pe pedeapsă cu Dumnezeu, nu stă cu caieţelul să îşi noteze de câte ori am comis-o. Dacă face apel la palmă nu este doar despre pedeapsă, ci oarecum, cum mulţi am fost educaţi, despre pălmuţă. Atunci când am parte de câte o neplăcere sau de câte un lucru rău în viaţă, este acea palmă care vrea să mă trezească, să mă responsabilizeze şi aici parul nu are loc.

Dumnezeu îţi dă, dar în gură nu îţi bagă

Dumnezeu îmi dă undiţă, nu peşti. La început a dat şi peştii, Iisus i-a luat pe ucenici şi le-a umplut barca cu peşti, dar mai apoi i-a trimis la pescuit. Îţi dă instrumentele cu care El face minuni, dar cu mâinile noastre. Dumnezeu este acela care face apel atât la libertatea mea, cât şi la capacităţile mele ca El să poată să facă minuni sau să devină prezent în familiile noastre, între prieteni şi prin cuvintele şi prin capacităţile noastre. Nu se întâmplă minuni fără noi!

A-L prinde pe Dumnezeu de picior

Este o modalitate omenească de a pune mâna, înseamnă să te simţi atât de binecuvântat încât să nu Îi mai dai drumul. Dar în termeni teologici nu este că punem mâna pe Dumnezeu, ci că El mă prinde şi mă ţine de păr să nu mă scufund. Mă prinde Dumnezeu de păr şi mă scoate să nu mă înec, să nu mă pierd. El mă prinde, nu eu pe El. L-am prins pe Dumnezeu de picior înseamnă că mă las vizitat de El în orice condiţie de viaţă, recunosc că m-a vizitat, este sentimentul de recunoştinţă.

Unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere

Altfel spus, fiecare avem cărţile noastre, cât bine putem face sau cât putem să dăm pomană. Dacă aş fi Messi, aş putea da mai mult în termeni de monedă. Dumnezeu cere de la mine atât cât pot să dau. Dar pot să dau timpul meu, pot să dau din capacităţile mele şi asta face apel la creativitate. Înseamnă că Dumnezeu nu este mai exigent decât putem noi să oferim şi nimeni nu trebuie să se simtă complexat în faţa exigenţei harului lui Dumnezeu. Nu cere mai mult decât putem noi să punem la dispoziţie, curajul de a ne pune noi la dispoziţie. Dumnezeu este încăpăţânat, face în aşa fel încât să îţi pună la dispoziţie persoane, situaţii de viaţă, uneori situaţii problematice, care mai apoi, chiar dacă plâng sau sunt trist, Dumnezeu nu o să îmi ceară mai mult din situaţia respectivă, dar mă va face conştient că, în situaţia respectivă, cu cărţile respective pot să câştig partida vieţii mele. Nu îmi cere să joc alte cărţi decât cele pe care le am.

Unde pune omul mâna pune Dumnezeu mila

Mâna noastră poate să devină extinderea generozităţii şi a milostivirii lui Dumnezeu. Aici pot să zic că eu, ca preot, dau dezlegare în scaunul de spovadă, dar este Dumnezeu cel care iartă. Înseamnă că, dincolo de preoţie, când ajutăm cu mâinile noastre, cu cuvintele sau cu gândul, Dumnezeu merge împreună cu gesturile noastre. Mâinile noastre, gândurile noastre, cuvintele noastre devin prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum Ioan Botezătorul era vocea, dar cuvântul era Cristos.

Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii

În termeni de religiozitate, eu pot să devin obstacol pentru oameni, în loc să îi fac o favoare lui Dumnezeu să fluidizeze traficul spiritual, pot să Îl blochez, devenind moralizator, ciocănitoarea spirituală a altarului. Pot să ajung să blochez oamenii şi să se îndepărteze de Dumnezeu şi de biserică pentru că eu încerc să îl pun pe Dumnezeu cum bunica punea grăunţele pe gâtul curcilor din curte, cu forţa. Am imaginea cu bătrânica evlavioasă care rupe uşa bisericii şi toată ziua e pe la toate liturghiile, dar dacă cumva intră o mamă cu un copil şi copilul se mişcă, cade, plânge, imediat simţi privirea sfredelitor spirituală a bătrânei care dojeneşte şi unele mame se pot simţi judecate.

Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place

Termenul grecesc este kalos - bun şi frumos. Noi, în creştinism, de multe ori uităm accepţiunea de frumos. Trebuie să fiu şi bun şi frumos în acelaşi timp. Nu frumuseţea instagramabilă, nu frumuseţea fardată, nu frumuseţea căutată doar de dragul să dau bine, ci frumuseţea relaţională. Ceea ce este frumos şi lui Dumnezeu îi place înseamnă că nu trebuie să ne neglijăm, să ne delăsăm, trupul nostru este vehiculul inimii noastre către veşnicie. Celebrăm Crăciunul, adică Naşterea lui Dumnezeu în istoria noastră, Dumnezeu a luat calea noastră şi e important ca noi să avem grijă de noi, de viaţa noastră, de trupul nostru fără să exagerăm. Astăzi trăim într-o cultură cu multă greutate în extensii, în apariţie şi atunci putem trăi o umanitate de formă.

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib

Oricâte lipsuri am avea sau oricât de incompleţi am fi, până la urmă la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Dincolo de cât de împiedicat spiritual pot fi, la un moment dat Dumnezeu aşează lucrurile în aşa fel încât dacă te împiedici, nu te loveşti prea grav. Atunci când se întâmplă ceva rău şi eşti supărat foc, poate că te-a ferit de ceva mai rău. Toţi avem rostul nostru în viaţă şi planul de iubire şi de mântuire a lui Dumnezeu.