Ce sunt kibuţurile din Israel şi de ce au fost atacate de Hamas

În timpul unei incursiuni terestre în Israel, membri ai grupării militante palestiniene Hamas au atacat, sâmbătă dimineaţă, o petrecere organizată în apropierea kibuţului Urim, o comunitate situată la aproximativ 15 kilometri de Fâşia Gaza.

Un eveniment care a declanşat noi ciocniri între miliţienii palestinieni şi forţele armate israeliene, atât în ​​kibuţ-ul Be'eri, cât şi în Re'im, în ciuda prezenţei forţelor armate israeliene sau a serviciilor de securitate internă.

Au fost nenumărate pagube la clădiri şi sute de cetăţeni israelieni au fost ucişi sau luaţi ostatici, după ce Hamas a vânat israelieni casă cu casă. În Israel există în jur de 250 de kibuţuri, colectivităţi de fermieri născute mai ales în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cu o populaţie de aproximativ 125.000 de locuitori. Astăzi, însă, au evoluat mult.

Ce este un kibuţ

Un kibuţ este o formă de comunitate colectivă israeliană, fondată iniţial ca o comunitate agricolă. Înseamnă „loc de adunare” sau „colectiv”. Aceste comunităţi promovează împărţirea resurselor, a muncii şi a proprietăţii, cu o ideologie bazată pe egalitate şi cooperare. Membrii trăiesc în comun, lucrează împreună în câmpuri sau în alte activităţi economice şi împart rezultatele în mod egal.

În timp ce kibuţurile îşi au rădăcinile în comunităţile agricole timpurii din perioada pre-Israel, mulţi dintre ei şi-au adaptat şi diversificat activităţile de-a lungul anilor. Astăzi, reprezintă o parte importantă a societăţii israeliene. Fizic se prezintă ca comunităţi autosuficiente, delimitate de câmpuri, deşert sau sârmă ghimpată, care se guvernează prin mecanisme de democraţie directă. Ele sunt de obicei locuite de un număr de indivizi între 100 şi 1.000, ceea ce face ca managementul politic să fie mai eficient.

Kibuţurile pun accent pe egalitatea economică şi, prin urmare, toţi membrii primesc acelaşi salariu. În plus, fiecare dintre ei primeşte gratuit locuinţe în cadrul comunităţii şi locuri de muncă, adesea în activităţi interne agricole sau industriale. Aceste kibuţuri oferă şi servicii precum îngrijire medicală gratuită pentru membri.

În mod tradiţional, mesele sunt pregătite şi consumate colectiv, promovând astfel un sentiment de comunitate. În trecut, copiii erau crescuţi separat de părinţi, dar această practică a fost abandonată rapid, iar părinţilor li se permite acum să petreacă mai mult timp cu copiii lor. Nimeni nu este obligat să rămână în kibuţul unde s-a născut: posibilitatea de alegere este întotdeauna garantată.

Istoria kibuţului

Primul kibbutz a fost înfiinţat în 1910 în Deganya, Palestina, şi au urmat multe altele în deceniile următoare. Aceste comunităţi au reprezentat aplicarea practică a proiectului evreiesc în regiune. Atât de mult încât în ​​prima jumătate a secolului XX, sute de familii evreieşti şi tineri din întreaga lume, mulţi dintre ei fugind de persecuţie, au ajuns în Palestina pentru a construi sate, ferme şi fabrici. Acest lucru s-a întâmplat în primii ani ai existenţei statului Israel, înfiinţat în 1948. Noile aşezări s-au bazat pe un socialism rigid şi comunitar, influenţat de ideile primilor intelectuali sionişti.

În anii 1970, din cauza diverşilor factori, a început o fază de declin a modelului kibuţului. Una dintre principalele probleme a fost acumularea de datorii. Mulţi kibuţi au investit semnificativ în construirea infrastructurii, diversificarea activităţilor economice şi întreţinerea comunităţilor, generând cheltuieli care depăşeau adesea veniturile.

Această îndatorare a creat o presiune financiară nesustenabilă pentru multe dintre aceste comunităţi colective. Mai mult, dezvoltarea rapidă a primelor oraşe din Israel a atras tineri. Oportunităţile de angajare în oraşe, modernizarea şi schimbarea culturală au făcut ca modelul tradiţional de kibuţ să fie mai puţin atractiv, mai ales pentru noile generaţii.

Prin urmare, mulţi tineri au preferat să părăsească kibuţurile pentru a căuta o viaţă mai independentă şi mai urbană, reducând totuşi forţa de muncă şi identitatea colectivă a acestor comunităţi. Toate acestea au contribuit la o criză de identitate şi financiară care i-a forţat să-şi revizuiască principiile fundamentale şi să caute noi forme de management economic şi social pentru a supravieţui şi a se adapta la schimbările din lumea înconjurătoare. În anii 1980 şi 2000, populaţia kibuţurilor a scăzut din cauza privatizării, înainte de a creşte din nou în prima decadă a anilor 2000, atingând un vârf de 143.000 de locuitori în 2010.

Astăzi, majoritatea kibuşurilor au suferit o evoluţie semnificativă. În 2010, din 262 de kibuţuri existente, 188 adoptaseră salarii diferenţiate între membri, în timp ce doar 66 au urmat modelul socialist. Unii au îmbrăţişat antreprenoriatul prin deschiderea unor incubatoare de startup-uri direct în cadrul comunităţilor.

Alţii, însă, s-au adaptat nevoilor şi oportunităţilor în schimbare ale societăţii moderne, deschizându-se către turism. Datorită istoriei lor şi simbolismului politic puternic pe care îl moştenesc, kibuşurile devin, prin urmare, parte a conflictului politic şi teritorial în curs dintre Israel şi Hamas.