CJUE: Predarea unei persoane pentru executarea unui mandat european de arestare, necondiţionată

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare reflectă consensul dintre statele membre cu privire la conţinutul drepturilor procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă care fac obiectul unui mandat european de arestare, arată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg.

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autorităţile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor.

Acest sistem vizează astfel să faciliteze şi să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre.

Curtea aminteşte, în primul rând, că statele membre sunt, în principiu, obligate să dea curs unui mandat european de arestare. Autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condiţiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru. În această privinţă, o dispoziţie din decizia-cadru împiedică autorităţile judiciare să refuze executarea mandatului de arestare emis în scopul executării unei pedepse, într-o situaţie în care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la proces, în cazul în care, având cunoştinţă de procesul stabilit, aceasta a mandatat un avocat pentru a o apăra şi a fost efectiv apărată de acesta din urmă.

Curtea notează că Legiuitorul Uniunii a optat pentru prevederea exhaustivă a cazurilor în care executarea unui mandat de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunţate în lipsă trebuie să fie considerată că nu aduce atingere dreptului la apărare. Această soluţie este incompatibilă cu menţinerea unei posibilităţi a autorităţii judiciare de executare de a supune această executare condiţiei ca respectiva hotărâre de condamnare să poată fi revizuită pentru a garanta dreptul la apărare al persoanei în cauză.

Totodată, Curtea consideră că această dispoziţie din decizia-cadru este compatibilă cu dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil, precum şi cu dreptul la apărare, recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Deşi dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces constituie un element esenţial al dreptului la un proces echitabil, acest drept nu este absolut, persoana acuzată putând să renunţe la acesta cu anumite garanţii. Astfel, dispoziţia în cauză enunţă condiţiile în care persoana interesată trebuie să fie considerată că a renunţat în mod voluntar şi neechivoc să se prezinte la proces.

În ultimul rând, Curtea arată că nici articolul 53 din cartă, care prevede că aceasta din urmă nu aduce atingere drepturilor omului recunoscute, printre altele, prin constituţiile statelor membre, nu permite unui stat membru să supună predarea unei persoane condamnate în lipsă condiţiei ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent pentru a evita aducerea unei atingeri dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare garantate de constituţia sa. Desigur, acest articol din cartă confirmă că, în cazul în care un act de drept al Uniunii implică măsuri naţionale de punere în aplicare, autorităţile şi instanţele naţionale pot să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii. Or, faptul de a supune predarea unei persoane unei astfel de condiţii, neprevăzută de decizia-cadru, ar conduce, prin faptul că ar repune în discuţie uniformitatea standardului de protecţie a drepturilor fundamentale definit prin aceasta, la o încălcare a principiilor încrederii şi recunoaşterii reciproce pe care urmăreşte să le consolideze şi, prin urmare, la o compromitere a caracterului său efectiv. Astfel, decizia-cadru reflectă consensul la care au ajuns statele membre în ansamblul lor în privinţa conţinutului care trebuie atribuit, în temeiul dreptului Uniunii, drepturilor procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă care fac obiectul unui mandat european de arestare.