#COLECTIV. Cristian Matei, supravieţuitor al incendiului: "Mă întrebi dacă lumea a învăţat ceva, eu cred că nu. Nu a învăţat absolut nimic"

Cristian Matei, jurnalist şi unul dintre răniţii din Colectiv, a povestit într-un interviu acordat gandul.info cum l-a schimbat tragedia, fiind de părere că "lumea nu a învăţat nimic din Colectiv".

Urmărește
4561 afișări
Imaginea articolului #COLECTIV. Cristian Matei, supravieţuitor al incendiului: "Mă întrebi dacă lumea a învăţat ceva, eu cred că nu. Nu a învăţat absolut nimic"

#COLECTIV. Cristian Matei, supravieţuitor al incendiului: "Mă întrebi dacă lumea a învăţat ceva, eu cred că nu. Nu a învăţat absolut nimic"

Cristian Matei, jurnalist, a fost în Colectiv în noaptea care a luat şi a schimbat vieţi. Cu mănuşile de protecţie pe mâini şi cu o bandană care-i acoperă capul şi urechile arse, Mumu, aşa cum îl ştiu prietenii, le-a povestit jurnaliştilor gandul.info ce îşi aminteşte din noapte incendiului, cum s-a desfăşura viaţa lui după Colectiv şi cum crede că a schimbat tragedia de anul trecut societatea. O seară pe care Cristian Matei nu o va uita niciodată, de care-i vor aminti cicatricile de pe spate, pe care spune că nu vrea neapărat să le opereze, aşa cum vrea să facă în cazul celor de pe gât care „se văd”.

„Totul este foarte greoi pentru mine”, îşi rezumă Cristi cu vocea tremurândă viaţa de după Colectiv în interviul acordat jurnaliştilor gandul.info.

Nu se fereşte să spună că ceea ce trăieşte şi ceea ce i se întâmplă lui nu înseamnă că li se întâmplă tuturor răniţilor din acea seară. El este norocos, într-un fel. Chiar dacă de la Bagdasar Arseni a plecat în Israel cu două bacterii intraspitaliceşti, mai mult mort decât viu, organismul lui a avut puterea să lupte. Şi a câştigat.

Dacă în ianuarie nu putea nici măcar să se sprijine cu mâna de un scaun, astăzi poate să facă aproape tot ce făcea şi înainte. Îşi foloseşte mâinile, însă nu complet. „Nu pot să deschid mâna dreaptă de exemplu, aşa cum o făceam înainte. Îmi e greu să apuc un pahar, dacă nu îmi încape în mână nu pot să îl iau cu mâna dreaptă, dar mă folosesc de stânga”.

Este, totuşi, mulţumit de evoluţia pe care a avut-o. Durerile există şi probabil vor exista mult timp de-acum încolo. Orice atingere primită pe pielea arsă este un alt moment în care gândurile lui Cristi zboară la ceilalţi răniţi şi la ceea ce trăiesc şi ei, la fel ca şi el. Durerea pe care o simte în timpul şedinţelor de terapie îl fac să nu meargă zilnic la kinetoterapeut, aşa cum ar trebui. „Mă duc aproape zilnic la kinetoterapeut, nu mă duc zilnic din cauza durerilor pentru că sunt dureroase acele masaje pe care le fac pe pielea arsă, e neplăcut, doare şi atunci mă mai duc zi da, o zi nu, uneori mă duc doua trei zile la rând, depinde, cam aşa”, recunoaşte el şi ridică din umeri.

Între şedinţele de kinetoterapie se gândeşte la operaţiile pe care le mai are de făcut.

„Mai am operaţii de făcut la mâini pentru că în urma arsurilor mi-a crescut piele între degete şi atunci trebuie desfăcute degetele respective, la urechi la fel sunt lipite de cap puţin, tot din cauza arsurilor şi mai am nişte cicatrici care s-au format atât pe gât aici, dar şi pe spate. Alea de pe spate nu mă deranjează pentru că nu se văd, nu mă interesează, dar astea de pe gât aş vrea să le scot cumva, deci mai am de tras, nu ştiu cât timp, pentru că medicii mi-au zis că nu poate să îmi ofere un timp, depinde de organism, depinde de recuperarea corpului, depinde de mult. Cremele pe care le folosesc, medicamentele pe care le iau, e ceva relativ, nu poate să îmi spună că peste 2 luni gata, eşti bine. Deci vom vedea”, spune Cristi în interviul acordat gandul.info.

Când au izbucnit flăcările a scos telefonul şi a început să filmeze, fiind ghidat de instinctul de jurnalist. Credea că este un simplu foc. A privit imaginile pe care le-a filmat dar nu le-a urmărit niciodată cu sunet pentru că nu vrea să mai audă ţipetele.

„Mi-am impus singur, fără sfatul cuiva să nu evit niciodată acest subiect, să nu mă prefac că nu a existat. Vorbesc despre asta, îmi aduc aminte despre asta, am acea filmare făcută de mine, am văzut imaginile dar nu am ascultat, într-adevăr, pentru că nu vreau să mai aud ţipetele alea, chiar nu cred că mai suport să aud strigătele celor care erau acolo. (...) Nu m-am speriat pentru că m-am gândit că este un simplu foc. M-am gândit atunci ce se poate întâmpla? Ia foc, OK, o să fie un incendiu, dar ies frumos pe uşă şi am scăpat de tot”.

A fost mai mult decât o ştire. În câteva minute, Mumu, aşa cum îi spun prietenii, s-a simţit ca prins într-o capcană. Tot tavanul ardea. S-a îndreptat spre ieşire şi spune că poate faptul că a ieşit printre ultimii i-a salvat viaţa. Când a ajuns aproape de uşă, luminile s-au stins. Era beznă. Beznă şi-o mare de oameni care-ncercau să treacă peste cei căzuţi la pământ. „Degeaba au fost printre primii dacă n-au mai putut să iasă”, spune bărbatul şi ochii i se umplu de lacrimi. Îşi aminteşte momentul în care o flacără puternică l-a cuprins. I-a ars scalpul, spatele şi mâinile. Era viu, dar incapabil să se mişte, incapabil să iasă de acolo.

„Era întuneric, repet, nu vedeam nimic şi am simţit că sunt blocat de la brâu în jos. Erau trupuri, corpuri acolo care mă blocaseră din faţă şi din spate şi atunci am intrat şi eu în panică. Au fost câteva momente în care am început să strig şi eu (...) M-am gândit „Gata, Doamne, aici o să mor”. Da, asta a fost. Efectiv m-am împăcat cu ideea că o să mor acolo (...) Dar după ce am simţit că pot să îmi mişc piciorul am prins curaj, m-am calmat şi am început efectiv să mă zbat pentru viaţa mea (...) Am început să îmi trag piciorul cu greu, cu forţă, cu putere până l-am scos desculţ, în halul acesta eram de prins acolo. După ce am scos piciorul am reuşit să mă caţăr efectiv pe cei de acolo şi mă duceam înainte, nu vedeam nimic dar eu mă duceam înainte în beznă (...) Am auzit că strigau cei de afară „Hai, hai”, nu la mine neapărat, la cei care eram acolo şi cineva m-a prins de o mână şi m-a tras afară”, povesteşte Cristi.

N-a băgat de seamă cine l-a tras de mână şi l-a ajutat să iasă din club. Când s-a văzut afară, grija lui a fost să găsească un taxi şi să ajungă acasă, la soţie şi la copii.

„Am găsit pe cineva de acolo, nu ştiu cine, habar nu am cine e persoana aia şi l-am tras de mână şi i-am zis „te rog ajută-mă să găsesc şi eu un taxi”. Iar el s-a uitat la mine şi mi-a spus „Păi tu nu vezi cum eşti? Trebuie să ajungi la spital”. „Moşule dacă mă ajuţi bine, dacă nu, nu. Mă ajuţi sau nu?”, am zis. El a văzut că eram nebun şi a zis: „Vino cu mine”. Şi m-am dus cu el şi m-a împins într-o ambulanţă de fapt”, rememorează bărbatul ceea ce avea să fie aproape ultima amintire a lui din acea noapte.

Asistentele i-au rupt tricoul şi l-au acoperit cu o folie pentru arsuri. Lângă el erau alţi trei sau patru răniţi. Apoi s-a trezit la spitalul Bagdasar Arseni unde s-a opus atunci când medicii au vrut să-i scoată verigheta de pe deget. I-au dat calmante şi-apoi s-a trezit după 3 săptămâni în Israel.

„M-am trezit conştient după vreo trei săptămâni în Israel, în Tel Aviv (...) Eram o legumă îmbălsămată în pat”, spune Cristi.

În Israel i-a fost alături soţia, Oana, femeia care a trăit şi momentele sale de inconştienţă, în care medicamentele îl făceau să nu mai ştie cine este.

„Acolo, în Tel Aviv, am fost în stare gravă şi am avut o perioadă de coşmar – jumătate vis, jumătate realitate – pentru că eu eram conştient, deschideam ochii, îi vedeam pe medicii ăia care veneau la mine, îmi administrau nişte calmante şi, cu imaginea lor în cap, eu adormeam şi continuam să îi văd, să îi visez, să am coşmaruri (...) Asta a fost perioada de delir când spuneam ceva de genul că „foc” că „ e incendiu”, lucruri de care eu nu îmi aduc aminte, dar o cred pe Oana că nu mă păcăleşte şi e normal, probabil că în subconştientul asta era un lucru care mă şocase şi care rămăsese acolo”, spune Cristi.

Cristi a povestit cum soţia sa i-a arătat pe telefon o poză cu copiii şi l-a întrebat: „Ştii cine sunt?”. Răspunsul a venit clar şi răspicat: „Nu, nu ştiu cine sunt copiii ăştia”. Au fost cuvinte care-au speriat-o pe Oana şi-au urmărit-o până în ziua când spusele medicilor s-au adeverit şi Cristi a început să-i recunoască pe toţi – familie şi prieteni.

Când vorbeşte despre prieteni tonul vocii i se încălzeşte şi ochii i se umplu de lacrimi. I-au fost alături acolo, în Israel, fie de la distanţă, fie i-au făcut vizite. Şi a contat mult. Cristi îşi aminteşte că stătea în pat şi o ruga pe Oana să-i citească mesajele trimise de prietenii şi colegii lui pe pagina specială de Facebook, dedicată lui „Ajută-l pe Mumu”.

„Atunci când eram imobilizat la pat în Tel Aviv, în spital, singura mea alinare, singura chestie care mă ţinea cu ochii deschişi erau Oana, soţia mea şi copiii pe care îi vedeam pe telefon, pe Skype şi prietenii, mulţi prieteni, deci toţi prietenii mei s-au mobilizat în momentele alea, inclusiv colegii de la serviciu. Poate că asta este şi explicaţia, poate, nu ştiu, pentru care am reuşit să trec peste trauma psihică a tragediei. Ajutorul acesta pe care l-am primit din toate părţile, părinţi, socri, pisică, purcel toţi. Şi rănile cred că se vindecă mai bine când eşti cu bună dispoziţie”, a povestit bărbatul.

Îşi aminteşte când, după ce a ieşit de la terapie intensivă şi a fost mutat într-un salon, a fost să se plimbe. În Tel Aviv, centrul medical era ca un mic oraş. Întors în camera lui, a văzut că patul lui avea cortina trasă. Era sigur că n-o lăsase aşa. „Băi ce se întâmplă aici?”, şi-a spus şi de după perdea a apărut prietenul lui Cătălin, alături de care-a trăit noaptea groazei din Colectiv.

"Era puţin mai bine ca mine pentru că pe el îl externaseră şi era cu prietena lui, viitoarea lui soţie pentru că după aia m-am dus şi la nunta lor, a fost tare, amândoi eram cu basmaua pe cap dar el atunci a renunţat la basma. Dar uite încă un exemplu de ajutor care a contat foarte mult pentru faptul că l-am văzut acolo a fost o chestie care m-a mai liniştit la cap, mental, psihic”, recunoaşte Cristi.

Întors în ţară, Cristian a revenit la Colectiv. „Ce să simt... Tristeţe! Multă tristeţe pentru că vedeam toate acele fotografii la altar, puse acolo şi îţi dau lacrimile, nu ai cum să nu... Chiar dacă nu i-ai cunoscut, chiar dacă nu ai fost acolo, nu ai cum, nu poţi să fii de piatră şi să nu te impresioneze drama asta”.

Cunoscuţi sau nu, cei care şi-au pierdut viaţa acolo şi-au pierdut-o pe nedrept, iar „corupţia ucide”, nu-i doar un clişeu pentru Cristian Matei. El a scăpat cu viaţă, dar revolta şi furia sunt prezente în sufletul lui.

„Cum e posibil să se întâmple aşa ceva în 2016 şi nu suntem în 1907, cu un stat de drept care se presupune că are grijă de tine, cum e posibil să se întâmple aşa ceva? Mulţi spun că e un clişeu „corupţia ucide”. Asta e o prostie, este cât se poate de adevărat. Corupţia chiar ucide şi am văzut clar treaba asta la Colectiv. Este efectul şpăgilor, al corupţiei, al mitei, al plicului dat în buzunar”, spune el.

Ar vrea să o poată salva pe Teo, prietena lui, fotografa care a murit la Spitalul de Arşi. A luptat două zile, dar n-a mai putut. Cristi îşi aminteşte că ea l-a rugat să meargă la concertul celor de la Goodbye to Gravity. L-a rugat să o ajute să îi promoveze, pentru că muzica lor „suna bine”. Entuziasmul ei l-a inspirat pe Cristi şi niciodată n-a refuzat să-i ofere o mână de ajutor. „Era ca un copil de 8-9 ani, la orice concert ziceai că e pentru prima dată în viaţa ei când asistă la un concert rock, în halul acesta era, atât de mult îi plăcea, iar asta era pentru mine: „Mai sunt şi oameni de genul acesta...”. Şi îmi plăcea foarte mult lucrul acesta, felul în care se implica în mişcarea rock. Asta m-a impresionat cel mai mult şi m-am lăsat şi eu tras în valul acesta al ei”, povesteşte Cristi.

N-a apucat să vorbească prea mult cu ea în seara aceea. Teo se plimba de colo-colo, în goana după un cadru cât mai bun. S-a gândit că va avea timp să îi vorbească după... „Am văzut-o după aia pe perete în poză. La altar”, îşi stăpâneşte cu greu lacrimile şi ridică din umeri.

Fotografii şi amintiri. Atât le-au rămas lui, şi părinţilor, prietenilor sau colegilor celor care au pierit în incendiul din Colectiv. El a scăpat. A fost norocul lui într-o loterie a luptei cu arsurile şi toate celelalte complicaţii. O loterie în care un rol central l-au jucat şi condiţiile în care au fost trataţi răniţii internaţi în ţară. Ştie asta din propria-i experienţă.

„Asta e o loterie, e 6/49, ai sau nu ai noroc. Nu ştiu, dar înclin să cred că nu, nu am mai fi avut această discuţie pentru că au fost victime ale tragediei din Colectiv crea au murit cu arsuri mult mai mici decât ce am avut eu, cu 10-15% arsuri, iar eu am avut în jur de 30 şi, deci dublu. Iar ei au murit, dar de ce au murit? Au murit din cauza condiţiilor, din cauza infecţiilor bacteriilor. Deci am avut mare noroc pentru că am reuşit să plec la timp de acolo. (...) Am avut bacterii şi am văzut asta la raportul medical, eliberat de medicii de acolo, după ce m-am externat. În ianuarie când am ajuns în Bucureşti şi m-am uitat, atunci am văzut ce scria pe fişă, 2 bacterii am avut, deci aşa am aflat. Bine, şi după aia am văzut într-un raport al Corpului de Control în care era cu infecţiile nosocomiale şi acolo spunea că spitalul Bagdasar e 0, adică nu are, dar iată că a avut, pentru că eu am avut de acolo, de acolo am venit”, povesteşte cu resemnare.

Colectiv a fost o tragedie care a scos oamenii în stradă. O tragedie despre care lui Cristian Matei nu i-a venit să creadă că a generat revolta care a schimbat un Guvern. Îşi aminteşte când soţia lui a început să-i povestească ce s-a întâmplat după incendiul din club: cum au ieşit oamenii în stradă, cum a demisionat Victor Ponta, cum s-au mişcat lucrurile. „Atunci nu am crezut treaba asta, iar Oana mi-a povestit cum a căzut Guvernul Ponta şi am zis că nu are cum să-şi dea Ponta demisia. Am zis că sunt sub influenţa medicamentelor”, recunoaşte Cristi.

Îşi aminteşte când a ieşit în curtea spitalului din Tel Aviv şi un prieten i-a spus: „Băi, dar au fost zeci de mii de oameni pentru ce s-a întâmplat, pentru voi, pentru Colectiv, şi l-au dat jos pe Ponta”. Atunci a fost momentul în care a înţeles că ceea ce-i spusese soţia lui era adevărat.

Şi oamenii au strigat „Corupţia ucide”, dar au înţeles ei că într-adevăr corupţia ucide? „E greu de spus”, răspunde Cristi şi oftează amar. „Să luăm corupţia de exemplu, mă întrebi dacă lumea a învăţat ceva din treaba asta, eu cred că nu. Nu a învăţat absolut nimic, pentru că acesta este românul şi când zic asta mă gândesc la recentele alegeri locale unde au fost aleşi oameni cu dosare penale sau cercetaţi penal. Deci cum poţi tu să alegi un om care are probleme cu justiţia? Deci nu am învăţat nimic din Colectiv. Iată! Când un om e în închisoare şi tu îl votezi, ţi se pare că am învăţat ceva? Nu, absolut nimic, din păcate!”, ridică din umeri şi priveşte în gol.
Priveşte şi se gândeşte că lipsa de educaţie ar putea fi explicaţia pentru această atitudine a românilor. Nu vrea să vorbească precum un analist, însă îi pare că totul ţine de educaţie. „Atunci a fost o chestie de moment, lumea a fost impresionată de tragedia asta, că nu s-a mai întâmplat în România niciodată o tragedie de genul acesta, cu atât de mulţi morţi şi, evident, impactul a fost foarte puternic”, explică Cristi.

„Cel mai mare regret este legat de cei care au murit acolo. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva, oamenii ăia nu aveau nici o vină. A fost o seară de vineri în care am ieşit la un suc, la o bere, la un concert după serviciu, după şcoală, să ne relaxăm într-un club în care mai fuseseră concerte de genul acesta. Deci nu trebuia să se întâmple aşa ceva, nu aveam de ce, nu am avut nici o vină, oamenii ăia au murit nevinovaţi acolo şi părerea mea este că au murit din cauza statului român prin incompetenţa angajaţilor şi a corupţiei, acesta este regretul meu legat de acea noapte”.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici