COM: #MeToo în România: da, şi eu am fost abuzat(ă) de o ideologie

Fiindcă doar aşa mai funcţionează acum cam prea multe minţi din România: orice subiect de care ajunge să fie vorba în media se reduce la asocierea cu duşmanii sau favoriţii politici.

Nişte femei au început să posteze pe bloguri sau Facebook despre episoade de hărţuire sau agresiune sexuală cărora le-au fost victime. Oameni normali, femei şi bărbaţi, au citit şi şi-au exprimat susţinerea faţă de ele, ştiind sau intuind ce greu e să vorbeşti despre aşa ceva, iar în cazul numeroşilor bărbaţi care s-au arătat solidari cu femeile respective, folosul acestui efort colectiv a fost evident, cu atât mai mult cu cât nu puţini au spus că sunt şocaţi că episoadele de hărţuire sunt atât de multe, de hidoase şi traumatizante şi că acum văd cu alţi ochi un fenomen pe care, firesc, până acum îl ignoraseră.

Aşa s-a întâmplat şi pe Twitter, locul de unde a pornit campania întâi americană, apoi internaţională cu sute de mii de postări având hashtagul #MeToo ("şi eu am fost hărţuită/agresată") şi unde a apărut până şi un hashtag de replică, #HowIWillChange, cu bărbaţi care îşi declară intenţia de a lupta contra hărţuirii sexuale fără ruşinea de a fi etichetaţi drept fătălăi sau trădători ai sexului masculin.

Povestea are însă şi un revers mult mai puţin încurajator. Campania #MeToo n-a fost inventată de nişte românce, ci de actriţa americană Alyssa Milano, după scandalul în care a fost implicat producătorul de film Harvey Weinstein, confruntat cu multiple acuzaţii de viol, hărţuire şi agresiune sexuală din partea unor actriţe: ea s-a gândit că dacă şi alte persoane publice sau femei obişnuite îşi vor posta experienţele, aceasta va avea un efect educativ pentru societate. De aici, o primă acuzaţie pe care am văzut-o şi auzit-o în aceste zile, că la noi e doar un fenomen de mimetism social şi că româncele, iată, vor să-şi dea şi ele importanţă pretinzând că au fost hărţuite, ca să imite vedetele americane care l-au reclamat nejustificatpe Weinstein.

Este un fenomen de mimetism social, de import? Bineînţeles că este, dar tocmai faptul că este aşa a fost singurul lucru care a permis înmulţirea postărilor #MeToo, fiindcă femeile au văzut că nu sunt singure, că se întâmplă şi în "lumea civilizată" şi aşa au căpătat curaj să vorbească, deşi nu întotdeauna şi-au putut numi agresorii, ori fiindcă nu le ştiu numele, ori fiindcă nu au martorii sau probele care să le protejeze de acuzaţii de calomnie. Cât despre ce se întâmplă când nu există mimetism şi import de idei, vă mai amintiţi de tentativa din august a unora de pe Facebook, previzibil de repede abandonată, de a ieşi cu un hashtag propriu (pe atunci era rândul femeilor bine intenţionate de pe Facebook să se declare şocate că asemenea episoade se întâmplă în România mai des decât credeau ele)despre necesitatea unei legi pe tema violenţei casnice după ştirea cu femeia din Motru torturată şi ucisă de partener?

Acum însă nu e vorba de schimbarea legilor – violul, hărţuirea şi agresiunea sexuală sunt definite şi pedepsite prin lege când pot fi reclamate şi dovedite rapid – ci de încercarea de a arăta semenilor ce înseamnă să ai parte de hărţuire sau agresiune sexuală şi nu o poţi reclama sau dovedi rapid. Ar părea că e la fel cum alţii au încercat, fără niciun risc de a fi ridiculizaţi, să "conştientizeze" sau să "sensibilizeze" societatea despre o mulţime de alte cauze sociale: defrişarea pădurilor, bullying în şcoli, pedofilie, sindromul Dravet, cancerul de sân, abandonul şcolar, scleroza laterală amiotrofică (Ice Bucket Challenge), alimentaţie nesănătoasă şi alte producătoare de emoţie şi hashtaguri. Dar numai în cazul #MeToo am văzut atâta dispreţ şi bătaie de joc, deopotrivă din partea bărbaţilor şi a femeilor.

Primii au insistat în cea mai mare parte să acuze femeile respective că n-au reclamat agresorii imediat, ci se plâng abia acum (Călin Ionescu de la Racla, concediat de la firma de publicitate unde lucra după mai multe acuzaţii de hărţuire şi agresiune sexuală: "nici măcar persoanele care mă acuză nu au luat în serios pretinsul meu limbaj agresiv din urmă cu doi ani. Mărturie în acest sens stă faptul că nu au acţionat din punct de vedere legal împotriva mea"), celelalte pe motiv că ele sunt prea finuţe ca să dea atenţie unui fenomen vulgar, de turmă (Lia Bugnar, regizoare – "Sa-mi ziceti si mie cind trece valul asta de femei abuzate sexual, ca vreau sa mai promovez niste spectacole (...) s-a pornit un vaiet sincron de bocitoare pe tema asta"). Şi unii, şi celelalte dau dovadă fie de lipsă de onestitate, fie de necunoaştere elementară a psihologiei umane. Dar nu asta e cel mai izbitor, ci faptul că de multe ori nici nu sunt comentarii despre hărţuire, ci respectivele relatări sunt doar pretext pentru comentatori să-şi afirme parti pris-urile ideologice.

La o postare a unei femei care povesteşte cum a fost hărţuită de un profesor, un comentator îl alertează cu tag pe un altul: „uite aici crema SJW de RO, majoritatea sunt "artişti", "influenceri" şi participă la "team building" (SJW = "social justice warriors", termen folosit de conservatorii din SUA ca să-i desemneze pe stângiştii preocupaţi de problemele săracilor, ale femeilor şi ale LGBT).

Un poet le face mincinoase pe româncele cu #MeToo, pe motiv că el îşi aminteşte cum în anii '80 a fost în America o campanie (a SJW-ilor avant la lettre) în care femeile erau încurajate să se autoconvingă că au fost agresate sexual în copilărie de taţi (poetul ignoră, superior, că majoritatea violatorilor chiar sunt din familia şi cercul de prieteni ai victimelor). Altul, o ia peste picior pe o tânără: "nu te-ai putut aduna să împartăşeşti povestea cu nici măcar un adult. Sper ca PSD-ul o să acorde ajutoare mari de şomaj, am auzit că e greu pentru regizori, mai ales regizoriţe care nu se lasă atinse.".

Ar părea deci că adversarii #MeToo sunt oameni de dreapta, natural conservatori şi adversari PSD, dar nu e aşa: imediat ce a pornit #MeToo, primii săriţi să condamne femeile agresate au fost bărbaţi şi femei teoretic de stânga, suporteri PSD, la unison însă cu cel de mai sus care înfiera SJW. "La facultate te învaţă «că cauza la toate nenorocirile dupe lumea asta» e bărbatul caucazian alb", scrie un blogger cu postări îndeobşte de stânga. Nici între sexe nu e deosebire atunci când femeile ajung papagalii ideologici ai bărbaţilor ("feminizdele", scrie nu un bărbat, ci o respectată bloggeriţă de dreapta; "acum s-au trezit toate nebunele «chemate să ia atitudine»", scrie o fostă ziaristă cu simpatii de stânga).

Explicaţia acestei unităţi neaşteptate este pur şi simplu de clasă: şi unii, şi ceilalţi percep #MeToo drept un lux din partea unei categorii de privilegiaţi, reprezentanţii la noi ai Occidentului opresor, cu preocupări străine de grijile cotidiene ale românilor şi care îşi permit săse exhibe în media (e vorba inclusiv de bărbaţii care ţin cu femeile) fiindcă au o anumită condiţie socială şi susţinere economică de care românii de rând nu au parte: "artiştii", "influencerii", cei care "participă la team building", feministele, publicitarii, studenţii la SNSPA.

Pe vremea protestelor din 2012, ei erau condamnaţi de simpatizanţii de dreapta ca hipsteri marxişti; în februarie anul acesta erau condamnaţi de simpatizanţii de stânga drept "tefelişti" (de la TFL – "tinerii frumoşi şi liberi"). Intuind corect vadul, USR, al cărei electorat ţintă este această categorie, a fost singurul partid care s-a poziţionat imediat de partea #MeToo, prin senatoarea Florina Presadă, care şi-a şi relatat propriile experienţe de hărţuire sexuală.

Ce e mai trist e însă că femeile care vorbesc de hărţuire chiar au picat la mijloc, pentru că nici pentru cei zişi de dreapta, nici pentru cei zişi de stânga, ele nu există decât ca să le confirme că au dreptate cu marotele lor ideologice: UE care ne impune corectitudinea politică, progresismul care distruge naţiile şi rolurile tradiţionale ale sexelor etc.

Când e vorba de minorităţi unde Facebook sare iute cu suspendarea conturilor, comentatorii sunt mai atenţi; nu e niciun risc să dai însă în nişte femei oricum nevrednice de respect – din moment ce, aşacum scrie subtilul intelectual Teodor Baconschi, "din spatele ecranului vedem (căci ni se arată) o anumită transformare culturală a sexului odinioară numit «frumos»".