COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Vreţi castrare chimică pentru pedofili? Nu mai bine pedeapsa cu moartea?

Pentru cine strâmbă din nas la asocierea dintre populism şi strategie de guvernare: da, un politician se poate folosi de strategii populiste ca să-şi manifeste leadershipul, adică să-şi asigure susţinerea pentru ideile sale politice prezentându-se drept cel sau cea care răspunde unor aspiraţii populare pe care rivalii le ignoră. O face, de pildă, vicepremierul italian Matteo Salvini, care guvernează evident cu ochii la Twitter şi la Facebook, mai exact la mesajele care îi cer să rezolve problema imigraţiei necontrolate şi cea a pauperizării italienilor de rând. Are succes: există petiţii, pagini de Facebook, hashtaguri de Twitter pe tema „Salvini non mollare” (Salvini, nu te lăsa), iar partidul lui, Liga Nordului, a ajuns în sondaje aproape de 40%. În aprilie, după un viol în grup asupra unei femei din Viterbo, Salvini a cerut introducerea castrării chimice pentru violatorii recidivişti şi pentru pedofili, iar un sondaj al Ligii arăta în mai că 58% dintre italieni ar vrea asta.

Pe 27 iulie, după scandalul naţional al morţii unui poliţist ucis la Roma în misiune de doi tineri americani, Salvini a scris pe Facebook, colectând (până ieri seara) peste 71.000 de reacţii favorabile: „Sperând ca asasinul bietului nostru carabinier să nu mai iasă din puşcărie, le reamintesc binevoitorilor că în SUA cine ucide riscă pedeapsa cu moartea. Nu zic că trebuie să ajungem şi noi acolo, dar la închisoare pe viaţă (cu muncă obligatorie, evident) în mod sigur!” (binevoitorii fiind opoziţia, Partidul Democrat). Era o aluzie la anunţul Departamentului Justiţiei din SUA cum că, după o pauză de 16 ani, se reia aplicarea pedepsei cu moartea pentru infractorii condamnaţi de tribunalele federale, cu o primă listă de cinci condamnaţi pentru „crime grave şi infracţiuni sexuale”. Unii dintre fanii lui Salvini au priceput imediat sugestia, cerând de-a dreptul reintroducerea pedepsei cu moartea, abolită în 1948 în Italia şi inexistentă la ora actuală în Europa, cu excepţia statului Belarus.

La noi, imediat după ce a izbucnit scandalul de la Caracal, au apărut comentatorii indignaţi, necunoscători ai legilor şi dornici nu de justiţie, ci de răzbunare. Ardeţi-l de viu pe criminal, trageţi-l în ţeapă, băgaţi pedeapsa cu moartea, daţi-ni-l nouă să-l linşăm, cum adică nemernicul mai are şi avocat? torturaţi-l să vorbească! Sunt aceiaşi care la orice crimă bine mediatizată sar să ceară moarte pentru moarte, pentru că au nevoie ca de aer de un debuşeu pentru furia şi frustrarea acumulate în viaţa lor din cauze care n-au nicio legătură cu crima respectivă. Au apărut, în consecinţă, şi petiţiile online: una care cere reintroducerea pedepsei cu moartea „pentru crime odioase” şi înăsprirea pedepselor pentru viol, pedofilie şi crimă avea ieri seara peste 107.000 de semnături; petiţia pentru introducerea castrării chimice a pedofililor şi a violatorilor avea aproape 98.000; o alta pentru pedeapsa cu moartea aplicată criminalilor avea aproape 10.000; o alta care cere decapitarea criminalului de la Caracal strânsese peste 15.000. Toate, inclusiv cu multe semnături din ţările europene unde trăiesc românii din diaspora.

Pe acest fond, premierul Viorica Dăncilă a ieşit să promită un referendum pentru introducerea „unor pedepse drastice pentru criminali, violatori şi pedofili, precum închisoarea pe viaţă sau castrarea chimică” (castrarea chimică fiind o iniţiativă deja depusă de deputatul PSD Cătălin Rădulescu şi care a primit deja aviz negativ de la Ministerul Justiţiei). Această propunere este o replică identic de populistă la referendumul populist al preşedintelui Klaus Iohannis, unde cei mai furioşi şi mai neinformaţi dintre români au răspuns „da” cu speranţa că astfel se va legifera interzicerea definitivă a amnistiei şi a graţierii pentru fapte de corupţie. Ca atare, referendumul lui Dăncilă ar fi menit să călărească şi el un val de furie populară cu ocazia unui rând de alegeri, aşa cum s-a întâmplat şi cu cel din 26 mai. Dincolo de calculele electorale însă, ambele iniţiative dau seamă de altceva – de lipsa de leadership politic, înlocuită cu politica făcută în virtutea fricii: frica de a fi înlocuiţi la putere de nişte populişti mai cinici, mai apţi să mobilizeze sau, după caz, să asmută electoratul încotro au ei interesul s-o facă.

Acest model al fricii a început să domine tot mai clar peisajul politic de la noi, deşi n-a fost mereu la fel de evident resortul său. De pildă, faptul că nici până în ziua de azi USR şi PLUS nu şi-au definit doctrina a fost interpretat ba drept iscusinţă tactică în perspectiva doritei alianţe între cele două partide, ba drept un model novator (de fapt, o imitaţie a tacticii folosite de En Marche a lui Emmanuel Macron) de a se feri de poziţionarea în funcţie de doctrinele clasice, etichetate drept învechite. În realitate, aşa cum s-a văzut pe paginile celor două partide şi ale fruntaşilor lor, e doar frica de a nu pierde voturi şi de a nu se expune criticilor dacă recunosc deschis că îşi asumă anumite poziţii progresiste sau libertariene. O mică excepţie de la regula neasumării a creat deputatul USR Tudor Pop, proponent al legii antifumat, care a scris pe Facebook că „nu o să ne facă agenda politică nici industria tutunului, nici direct, nici prin interpuşi, nici influencerii, nici artiştii, nici alegătorii”.

Exprimarea era frustă şi ţâfnoasă, dar Pop avea dreptate: nu doar că mandatul nu e imperativ, deci un ales nu poate fi obligat de alegători la o anumită acţiune, dar alesul, politicianul are datoria de a-i educa şi conduce pe alegători, propunându-le soluţii de politici publice, modele culturale şi atitudini morale, chiar atunci când ştie că ele vor fi nepopulare sau greu de înţeles: aceasta înseamnă leadership şi responsabilitate. Ulterior, bălăcărit de comentatori, Pop şi-a şters postarea şi şi-a cerut scuze, dând chiar încredinţări că ştie că „politica se face de jos în sus şi niciodată invers” (ceea ce e o afirmaţie falsă şi populistă). Aceeaşi poziţie fricoasă o are PNL: văzând înainte de alegeri că pierde teren în faţa USR-PLUS fiindcă oamenii acestora ştiu mai bine să exploateze dorinţa electoratului dreptei de a asculta discursuri anticorupţie cât mai virulente, PNL l-a importat direct pe primul loc în lista pentru europarlamentare pe moderatorul tv cel mai priceput la urlete anticorupţie. Şi a avut succes. Aşa cum a avut succes şi preşedintele Iohannis cu referendumul lui anticorupţie, convocat cu teama ca nu cumva USR să confişte pentru sine această temă foarte productivă electoral.

Aceeaşi poziţie fricoasă o are PSD, care mai nou a devenit mai decis decât opoziţia să-şi arate supunerea faţă de popor. Viorica Dăncilă şi Gabriela Firea s-au pozat zâmbind tocmai cu unii dintre militanţii Rezist care le insultaseră cel mai mult. După ce a criticat intens referendumul prezidenţial, PSD a depus slugarnic un proiect de lege pentru modificarea Constituţiei în acord cu rezultatul acestuia, deşi juriştii săi (ca şi ai celorlalte partide cu proiecte asemănătoare) ştiau că propun prevederi neconstituţionale. Iar acum, tot de frica celor care vor linşaje şi execuţii, Dăncilă a venit cu ideea referendumului. E drept că, faţă de setea de sânge vizibilă pe net şi în stradă, un referendum care propune doar înăsprirea unor pedepse şi nu şi reintroducerea pedepsei cu moartea pare de-a dreptul un act de curaj; de fapt e însă dorinţa de a contracara cu ceva temuta perspectivă ca preşedintele şi opoziţia să repete mişcarea de după Colectiv. Forţa fricii s-a văzut şi la Călin Popescu-Tăriceanu, care în loc să explice de ce pedeapsa capitală e inadmisibilă într-o ţară membră UE, discuta liniştit la tv despre idee, mărginindu-se să spună că, oricum, nici în SUA condamnările la moarte n-au eradicat crimele.

Nu e greu de văzut că frica se corelează de fapt cu lipsa de consideraţie faţă de cetăţeni. Atunci când politicienii profită de emoţia populară, o stârnesc şi o canalizează în folosul lor, nu-şi respectă electoratul; le e doar teamă că emoţiile lui s-ar putea întoarce cândva contra lor. În cazul de faţă, leadership adevărat ar însemna ca politicienii şi formatorii de opinie afiliaţi lor să-i informeze corect pe cetăţeni. Să le explice că pedeapsa cu moartea sau portul de armă nu sunt soluţii pentru combaterea criminalităţii; că nu era nevoie de nicio schimbare de legislaţie sau de bugete pentru ca poliţiştii de la Caracal să poată obţine rapid localizarea casei ucigaşului şi să intervină imediat; că pentru omor calificat deja există pedeapsa cu închisoare pe viaţă în Codul penal, iar înăsprirea pedepselor este rareori un mijloc de a descuraja criminalitatea; că nu e nevoie de cipuri sub piele sau de protocoale secrete cu SRI pentru ca răpitorii şi ucigaşii să fie prinşi. Şi să fie gata, dacă tot promit proiecte de ţară şi strategii pe care nu le livrează niciodată, să abordeze elefantul din cameră: descurajarea şi disperarea omului de rând în faţa unor instituţii şi funcţionari ai statului care nu-l slujesc, ci îl exploatează şi îl dispreţuiesc.

Această descurajare şi disperare nu se rezolvă nici cu demiterea unor şefi, nici cu căderea unui guvern, nici cu modificarea Codului penal, a unor legi sau a unor bugete. Discuţia din jurul crimelor de la Caracal a intrat repede în zona teoriilor conspiraţiei: dacă e vorba de trafic de organe, de trafic de carne vie pentru export sau pentru americanii de la Deveselu? Atotştiutorii de pe net au început să facă băşcălie, la fel ca şi în cazul Sorinei de la Baia de Aramă: iată, ce ţărani proşti, mai lipsesc reptilienii şi extratereştrii! Dar asemenea teorii – la fel ca şi petiţiile pentru pedeapsa cu moartea – apar nu pentru că oamenii sunt proşti, ci fiindcă nu au acces niciodată la adevărul şi dreptatea pe care le cer. Dincolo de eforturile unor adevăraţi oameni ai legii şi de anchetele din presă, nu sunt deranjate decât sporadic reţelele de business formate între mafiile şi mahării locali, cele care sufocă regiuni întregi. Deranjarea lor implică voinţă politică, leadership, respect faţă de cetăţean şi curaj. Dar e mult mai uşor pentru cei aflaţi în campanie electorală să profite de furia de moment a oamenilor ca să lovească în adversarii politici. În fond, cui îi pasă ce-o să fie mai târziu? Nu ştim noi că românii sunt proşti şi au memorie scurtă?