Traian Dorz (1914-1989) aparţine stranei poeţilor creştini care s-au lămurit ca aurul în cuptor, în temniţele comuniste.
Ilustrează, ca nimeni din câţi am cunoscut, că drumul către poarta mântuirii şerpuieşte între teamă şi temeritate.
Prima oară am ascultat versurile pricesnei lui Dorz în bisericuţa noastră din Sighet. Abia acum le înţeleg:
„De-aş ajunge cea mai mare slavă pămîntească
în zadar, dacă-mi voi pierde slava mea cerească
ce folos, ce folos
slavă fără de Hristos!
De-aş avea toţi banii lumii să-mi stea vraf arginţii
în zadar, dacă-mi lipseşte aurul credinţii
ce folos, ce folos
aur fără de Hristos!
De-aş şti toată-nţelepciunea câtă e sub soare
în zadar, dacă-mi lipseşte cea mîntuitoare
ce folos, ce folos
minte fără de Hristos!
De-aş fi omul cel mai tare de pe lumea toată
în zadar, dacă mă-nfrânge pofta desfrânată
ce folos, ce folos
tânăr fără de Hristos!
De-aş cuprinde lumea-ntreagă, tot al meu să fie
în zadar. dacă-mi pierd viaţa cea din veşnicie
ce folos, ce folos
dacă mor fără Hristos!”.
Tulburătoarea Paula Hriscu, o Electră a muzicii populare din Transilvania, a cărei carieră artistică s-a născut din suferinţă: