COMENTARIU Lelia Munteanu. În mormânt, Viaţă

„Fericita întristare” e aparent paradoxala, tulburătoarea sintagmă a Ortodoxiei unde lacrimile sunt daruri ale harului divin. 

 

Curajul de a fi al credincioşilor aici îşi are izvorul.   

 

În Vinerea Mare, seara la priveghere, se săvârşeşte slujba de înmormântare a Mântuitorului. Cele 176 de strofe ale Deniei Prohodului  aparţin ultimului dintre Părinţii Bisericii, Sfântului Ioan Damaschin:

 

„În mormânt, Viaţă,

 

Pus ai fost, Hristoase,

 

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

 

Plecăciunea Ta cea multă preamărind.

 

 

Dar cum mori, Viaţă,

 

Şi cum şezi în mormânt ?

 

Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti

 

Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?

 

 

Te mărim pe Tine,

 

Iisuse Doamne,

 

Şi-ngroparea îţi cinstim, şi patimile,

 

Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.

 

 

Cel ce-ai pus pământul

 

Cu măsuri, Hristoase,

 

Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule,

 

Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.

 

 

Iisuse al meu,

 

Împărat a toate,

 

De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu ?

 

Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.

 

 

Stăpânul a toate

 

Mort se vede acum

 

Şi deşertătorul gropilor celor morţi

 

Se încuie-n groapă nouă ca un om.

 

 

În mormânt, Viaţă,

 

Pus ai fost, Hristoase,

 

Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut

 

Şi viaţă lumii Tu ai izvorât (…)”