COMENTARIU: Problema nu e coroniţa, ci cum a ajuns să fie aşezată pe capul elevului

La ce ajută, cu ce te încurcă o coroniţă, ai avut sau n-ai avut în şcoala generală... cam despre asta sunt mare parte dintre mesaje. Dar, nu, nu, nu, dezbaterea publică nu ar trebui să fie despre asta. Şi, da, da, da, dezbaterea n-ar trebui să rămână doar pe reţelele de socializare, ci trebuie adusă în viaţa reală pentru că este de zeci de ori mai relevantă şi necesară decât nimicul prezidenţial numit pompos România Educată. Bun, şi despre ce trebuie să fie, discuţia aceasta publică, de fapt? Despre ce şi cum se predă în şcoală, cum sunt evaluaţi elevii, despre felul în care le aşezăm coroniţele pe creştet.

La fel ca foarte mulţi copii din generaţia mea, am purat ani în şir, la serbările şcolare, coroniţă. Şi nu m-a mutilat. Nici fizic, nici psihic. Deci, coroniţa în sine nu este o otravă. Dar, este drept, pentru a merge la şcoala din cartier, părinţii mei nu şi-au făcut mutaţie pe buletin, înainte de lucrări de control, teze şi ieşit la tablă n-au purtat discuţii amicale cu învăţătorii şi profesorii mei, după cum nici nu s-au aventurat ore în şir pe grupuri de Whatsapp în discuţii despre cele mai potrivite daruri şi valoarea pentru fondul clasei. Avantajul unei generaţii crescute analog. E drept, nici absolvent de Harvard n-am ajuns mai târziu. În schimb, pot să mă declar unul dintre norocoşi. Şi-n şcoala generală şi la liceu am avut profesori care n-au trecut din pură întâmplare, în cele mai multe cazuri, prin meseria asta. Dar, pe baza experienţei personale nu generalizez, nu trag concluzii. E doar un aspect, care probabil influenţează felul în care văd azi o dispută din on-line pe care bine am face să o mutăm în curtea celor care chiar pot schimba ceva. Păi, prin curţile acestea umblă impostorii. Adevărat. Abia aici se încinge, din perspectiva mea, discuţia de astăzi. Într-o ţară în care cel care conduce Guvernul nici nu răspunde legat de felul în care a furat ca să obţină un titlu academic, pe cine să facem responsabil cu schimbarea sistemului de învăţământ? Să laşi decizia pe umerii Parlamentului în care orice altceva în afară de meritele intelectuale şi profesionale aşează oamenii în fotolii confortabile? Doamne, fereşte! Să vină întâiul profesor al ţării, preşedintele, să tranşeze dilema? Vă reamintesc că este atât de preocupat de chestiune şi atât de competent în rezolvarea sa încât de mai bine de un mandat se luptă să scoată din nişte PPT-uri o serie de decizii practice. Să lăsăm Universităţile să decidă? Asta chiar n-ar fi o idee rea. Teoretic. În practică, cel mai probabil, am ajunge, curând, să discutăm iar de cumetrii politice care iau faţa reuşitelor intelectuale.

Şi, poate n-ar strica să vă reamintesc că abia anul acesta, noroc cu pandemia, decidenţii din Educaţie au realizat că digitalizarea trebuie introdusă şi la noi şi au reglementat legal ca orele de curs din Universităţi să poată fi făcute şi on-line. Un lucru atât de simplu şi de necesar în vremurile în care trăim s-a născut, şi el, cu forcepsul şi cu mare întârziere. Ori, dacă vrem schimbări substanţiale de sistem, în câtă vreme s-ar putea produce? Şi ce fel de “pandemie” ar putea să le declanşeze?

Şi dacă tribunalul public al reţelelor sociale a decis că învăţământul românesc este total greşit, poate că n-ar strica să avem date asumate de Ministerul Educaţiei care să ne arate, exact, cât de mare este dezastrul, unde se greşeşte, de ce, cum poate să fie reparat. Date, cercetări serioase, nu păreri şi sondaje de opinie făcute de părerologi. Iar toată văpaia asta din on-line ce bine ar fi să se transforme în presiune publică pe decidenţi. La urma urmei, potrivit statisticilor, sunt peste 5 milioane de părinţi cu copii de vârstă şcolară. Mai mulţi decât trăitori în Parlament şi la Guvern.

Să fim puţin mai structuraţi în gâlceava asta care stă să ardă Facebook-ul. Să avem miză şi perspective. Altfel, peste încă 30 de ani, o să ne smulgem părul în Metaverse că şcoala românească “scoate tâmpiţi” pentru că dăm note de la 1 la 10 şi premii în ore de joacă cu avatarul.