Curtea Constituţională: În mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală

Preşedinţia şi Guvernul au propus, în proiectul de revizuire a Constituţiei, modificarea articolul 61 privind Rolul şi structura Parlamentului.

Examinând conţinutul proiectul legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl însoţeşte, se observă că cea mai amplă modificare propusă priveşte trecerea la un Parlament unicameral şi stabilirea unui număr de maxim 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod corespunzător a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedură legislativă, arată Curtea Constituţională (CC).

Curtea constată, mai întâi, că modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţională prin Hotărârea nr.37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că «dintre voturile valabil exprimate, 72,31 % au fost pentru răspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?", iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?" Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul afirmativ.»

Această modificare nu pune în discuţie nici una dintre limitele revizuirii prevăzute de art.152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.

Nu trebuie ignorată totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport de cea unicamerală.

Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul - lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003.

Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.

Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar.

Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ.

Adoptarea legilor, în cadrul unui Parlament unicameral, se face după mai multe "lecturi" succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a decizilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlametar. În plus, bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare.

Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative.

Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau bicameralism.