ŞCOALA ÎNCREDERII   „Dacă te bate, dă-i şi tu. Nimeni nu te apără” - poveşti reale despre fenomenul violenţelor din şcoli

Am avut din toate - profesori, colegi agresori şi eu, în rolul agresorului 

Profesorul agresor, care pur şi simplu mă îngrozea, a reuşit să mă aducă în stadiul de olimpică la chimie. Îmi era atât de frică de trasul de perciuni, încât am mâncat chimie pe pâine ca să scap.

Colegii agresori m-au determinat să renunţ la purtatul fustelor, mi-au dezvoltat o adevărată groază faţă de elasticele de bani, m-au făcut să urăsc iarna şi lista este destul de lungă.

Asta până în ziua în care am plecat de la şcoală în timpul orelor şi i-am spus mamei că nu mai merg. A apelat la un prieten poliţist, care a venit la şcoală îmbrăcat în uniformă, şi de atunci s-a încheiat bullyingul fizic, dar a început cel psihologic.

Rolul agresorului am realizat târziu că îl jucam. Trăiam într-o familie tradiţională, care m-a învăţat că „bătaia e ruptă din rai”, deci defulam la şcoală, unde îmi băteam colegii mai „slabi”, alergam copiii dolofani.

În clasele primare am primit de la învăţătoare rolul de „supraveghetor”, care mi-a dat mai multă putere, mi-a validat comportamentul. Mi-am agresat colegii până la liceu, când unuia aproape i s-a făcut rău de cât l-am alergat.

M-am speriat atât de tare, încât m-am oprit. Am fost un elev premiant, olimpic la mai multe materii, motiv pentru care profesorii nu prea luau măsuri, părinţii nu mă „reclamau”, erau interesaţi exclusiv de performanţele şcolare.

Părinţii mei erau chemaţi frecvent la şcoală să mai schimbe un geam, să mai plătească o tablă spartă, dar atât. Nu sunt mândră de mine, nu am realizat ce am făcut până de curând, când fenomenul a devenit mediatizat.

 
„Dacă te bate, dă-i şi tu. Nimeni nu te apără” 

O colegă mi-a povestit cum mănâncă bătaie băiatul ei şi s-a plâns şi la profesori şi la părinţii bătăuşilor, dar nu s-a luat nicio măsură. 

Fiul meu s-a văitat că au adus în clasă patru băieţi mai bătăuşi şi le e frică tuturor de ei.

Două săptămâni pleca mai devreme la şcoală, de teama că mănâncă bătaie pe stradă sau pe hol din cauza lor, până când am observat şi l-am întrebat eu ce s-a întâmplat.

La şedinţă, diriginta a spus că nu are cum să-i mute din clasă. Având în vedere experienţa mea şi cea a colegei, eu i-am zis: „Dacă te bate, dă-i şi tu. Nimeni nu te apără” .

Şi a funcţionat.

Problema e că noi, profesorii, nu prea avem ce le face 

Ca profesor (deşi numai de un an) pot scrie deja romane pe tema asta.

În liceul în care predau, reuşim să menţinem un climat relativ paşnic.

În sensul că, de când sunt aici, incidentele violente au fost foarte puţine (două, mai exact) şi fără urmări grave. Dar bullyingul verbal e la ordinea zilei şi îmbracă cele mai diverse forme. Problema e că noi, profesorii, nu prea avem ce le face.

Le spunem să înceteze şi…cam atât. Cei mai educaţi vor spune „bine” şi vor continua, iar ceilalţi vor spune „că dacă nu, ce? Concret, ce îmi faceţi?”.

Elevii zurbagii nu mai pot fi exmatriculaţi (cel puţin, nu până în clasa a X-a, pentru că „dreptul la educaţie”).

Nota la purtare nu îi mai interesează (era un criteriu în acordarea bursei şi de bine, de rău, îi mai şantajai cu asta, dar acum nu mai contează decât la bursa de merit, iar cei cu medie peste 9.50 sunt de obicei victime, nu agresori).

Te uiţi la copil şi îţi dai seama că nimic nu e schimbat în 30 de ani 

Din păcate, e un subiect pentru care mi-ar trebui vreo 3 zile să tot scriu. Am păţit-o şi eu, în gimnaziu. Şi din partea profesorilor, şi a copiilor. Motivul: eram prea săracă să mă încadrez în mirobolanta lume a şcolii româneşti. Dar astea sunt duse şi trecute.

Partea proastă e că a trăit-o şi copilul meu. Motivul: era nou-venită în clasă. Urât de tot. Aşa de urât, că am mutat copilul la altă şcoală pentru că directoarea, învăţătoarea şi părinţii, sunt doar spectatori atunci când au de-a face cu cei care le plătesc salariul.

Sincer, câteodată, îţi tot vine să te duci să-ţi faci dreptate de unul singur şi să dai în stânga şi-n dreapta, fără să te uiţi. Dar asta e altă poveste. Partea proastă e că ajungi acasă şi te uiţi la copil şi îţi dai seama că nimic nu e schimbat în 30 de ani.

Sursă poveşti: blog Mihai Vasilescu

Alătură-te Revoluţiei în Educaţie!

În România se duc lupte, multe dintre ele nevăzute. Adesea sunt numite inofensiv „tachinări”, „porecle” sau „miştouri”, chiar şi când se repetă la nesfârşit. Dar noi ştim că toate se numesc acum „bullying”, iar mai târziu le vom declara „traume”. Şi mai groaznic este ringul pe care ele încep: sala de clasă sau holurile şcolii. 

Aproape 10.000 de acte de violenţă au fost semnalate de inspectoratele şcolare judeţene în ultimul an şcolar, conform documentelor Ministerului Educaţiei; 

1 din 2 elevi este ameninţat, umilit sau agresat fizic, iar 4 din 5 copii asistă la situaţii de bullying, conform studiilor organizaţiei Salvaţi Copiii România;

România are nevoie de o Revoluţie a Educaţiei. Vino alături de noi şi împreună spunem STOP violenţei şi bullyingului din şcoală!

Fiecare copil, din fiecare şcoală, contează!

Şcoala Încrederii este cel mai mare program de transformare a educaţiei din România—un nou model de şcoală de stat, unde fiecare copil contează, profesorii au grijă de copii, directorii sunt lideri şi părinţii se implică.
 

Noul Model de Şcoală Românească de Stat creat şi dezvoltat: 

• pe baza modelului recunoscut şi validat la nivel naţional şi internaţional de la Transylvania College 
• ce include procesul Leader in Me, aplicat în peste 4.000 de şcoli la nivel internaţional inspirat din standardele româneşti ARACIP şi cele britanice British Schools Overseas BSO) 
• cu integrarea rezultatelor reieşite din cercetarea continuă efectuată de o echipă de experţi din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai în şcolile participante.

„Însoţim fiecare şcoală, timp de 5 ani, într-un proces de transformare sistemică spre cea mai bună versiune posibilă.

Împreună, directorii, cadrele didactice, personalul auxiliar, copiii şi părinţii contribuie la această transformare.

Am dezvoltat programe dedicate atât profesorilor, cât şi elevilor şi părinţilor, cu practici concrete, traininguri, sesiuni de coaching, workshop-uri, grupuri de sprijin şi învăţare) care urmăresc dezvoltarea abilităţilor de leadership, a stării de bine, a progresului academic şi crearea unei comunităţi active şi care să-i ajute în modul în care lucrează împreună.

Spre exemplu, în cadrul practicilor pentru livrarea lecţiilor memorabile le-am recomandat profesorilor să folosească sistemul de analiză “plus-delta”. Adică, aceştia vor urmări nu ce a făcut bine şi ce a făcut greşit elevul, ci ceea ce a făcut bine şi ce poate îmbunătăţi.

Până în 2030 ne propunem să schimbăm vieţile a peste 1.000.000 de copii şi peste 72.0000 de profesori din peste 1200 de grădiniţe şi şcoli de stat din România şi vom continua până când România va avea un sistem de învăţământ în care fiecare copil, din fiecare şcoala, contează.

Din septembrie 2022, 200 de grădiniţe şi şcoli fac parte din  programul Şcoala Încrederii, însă alte câteva sute au nevoie de noi”. - Letiţia Suciu, Director Executiv al Şcolii Încrederii.

Rezultatele se văd!

„Copiii noştri nu se mai bat”

La Şcoala Gimnazială Specială din Huedin, intrarea în procesul Şcoala Încrederii a oferit un impuls la momentul potrivit în dezvoltarea copiilor.

Copiii învaţă cum să aibă încredere în ei şi în cei din jur, ce înseamnă să fii liderul clasei, ce înseamnă să ai o responsabilitate, şi că un cuvânt magic ca „mulţumesc” nu poate decât să-ţi aducă de câştigat.

„E un plus enorm să treci de la un comportament agresiv, la un comportament în care să spui «Te rog»”, spune profesoara Andreea Pop.

Cercul Clasei

„Lecţia de dirigenţie a devenit foarte intimă, vorbim despre lucruri care nu sunt discutate în mod obişnuit, şi faptul că au avut încredere să se deschidă în acest fel este impresionant”, povesteşte Simona Brumar, profesoară de engleză la Şcoala Porolissum din Zalău.

Cu ajutorul mentorilor din cadrul programului, Simona şi-a dat seama cum îşi poate folosi resursele mai eficient în sprijinul elevilor, şi nu în sprijinul birocraţiei.

Mai mult, a învăţat să vorbească mai puţin (30% din durata unei ore), pentru a le oferi mai mult spaţiu de desfăşurare, alege liderii clasei care să se ocupe de verificarea temelor sau a prezenţei, implică elevii în luarea deciziilor, ca de exemplu atunci când vine vorba de alegerea zilei când dau un test, ce activităţi să facă la dirigenţie, sau cum să se organizeze pentru săptămâna „Şcoala Altfel”.

Cu cât reuşim să strângem mai multe poveşti, cu atât gradul de conştientizare va creşte. Pentru asta, orice material în presă despre subiect, are un impact puternic.

Îţi mulţumim!