Decizia CC privind neconstituţionalitatea Legii CNSAS, publicată în MO

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.7 alin.(2), ale art.8, ale art.9 alin.(1), ale art.11, ale art.14 alin.(1) şi (2), ale art.15 alin.(5) şi ale art.16 alin.(1) şi (3) din Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.603 din 9 decembrie 1999.

Scopul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), natura juridică a acestuia, puterea instituţiei de se pronunţa prin acte cu forţă juridică echivalentă cu aceea a hotărârilor judecătoreşti, criticate de Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională a constatat faptul că Legea 187/1999 nu urmăreşte numai scopul de deconspirare, ci promovează şi răspunderea morală, juridică şi politică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, urmărind îndepărtarea lor din funcţiile de demnitate publică sau din cele de şefi ai magistraţilor şi împiedicarea lor de a candida pentru alegerea sau numirea în aceste posturi.

Potrivit motivării deciziei Curţii prin care s-a declarat neconstituţională Legea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - făcută publică vineri -, excepţia ridicată de liderul PC Dan Voiculescu în procesul său cu CNSAS vizează, în primul rând, natura juridică a Consiliului, susţinându-se că, prin atribuţiile şi procedurile urmate, instituţia se plasează în afara Constituţiei, iar prevederile legale atacate şi legea, în ansamblu, contravin legii fundamentale.

Curtea Constituţională constată că stabilirea naturii juridice a Consiliului şi a Colegiului Consiliului şi compatibilitatea acestor instituţii cu normele statului de drept consacrate prin Constituţie face necesară cercetarea scopului legii şi a unor termeni ai reglementării.

În acest sens, Curtea reţine că preambulul Legii 187/1999 defineşte scopul reglementării ca fiind deconspirarea poliţiei politice comuniste, adică a organelor securităţii şi a altor structuri, prin intermediul cărora Partidul Comunist Român a exercitat "o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale". Scopul legii, enunţat în aceşti termeni, răspunde unor exigenţe politice ale societăţii româneşti şi dreptului la informaţie consacrat prin art. 31 din Constituţia României.

În spiritul tezei enunţate în preambul, art. 1 din lege reglementează accesul cetăţenilor români, a cetăţenilor străini care după 1945 au avut cetăţenie română şi a cetăţenilor ţărilor membre ale Organizaţiei Atlanticului de Nord şi ale Uniunii Europene, la actele şi dosarele întocmite de poliţia politică comunistă, prin care s-au strâns informaţii care privesc propria persoană, precum şi dreptul acestora de a afla identitatea agenţilor şi colaboratorilor care au contribuit cu informaţii la completarea dosarului lor de urmărire întocmit de organele securităţii.

Potrivit art. 5 alin. 1 din lege, "prin poliţie politică se înţelege toate acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitare comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului". În acelaşi sens, alin. 3 al aceluiaşi articol defineşte colaborarea cu poliţia comunistă, ca fiind transmiterea de informaţii prin care se denunţau organelor represive activităţile de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Din aceste prevederi ale legii rezultă că esenţa definiţiei poliţiei politice comuniste rezidă în caracterul represiv al acesteia, manifestat prin activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii, vizând suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în scopul instaurării şi menţinerii puterii totalitare comuniste.

Tot astfel, rezultă că a participat la poliţia politică comunistă, în formele prevăzute de lege, persoana care, în scopul instaurării şi menţinerii puterii totalitare comuniste, a săvârşit fapte ce au avut drept consecinţă ori puteau să aibă drept consecinţă suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane.

Curtea observă însă că Legea 187/1999 nu urmăreşte numai scopul de deconspirare, enunţat în preambul, ci promovează şi răspunderea morală, juridică şi politică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, urmărind îndepărtarea lor din funcţiile enumerate în art. 2 şi împiedicarea lor de a candida pentru alegerea sau numirea în aceste funcţii. Această concluzie se desprinde din prevederile art. 31 alin.4 şi alin. 9 din lege.

Astfel, în art. 31 alin.4 se prevede că "verificarea se sistează dacă persoana care exercită una dintre demnităţile sau funcţiile enumerate la art.2 demisionează în termen de 15 zile de la data comunicării acestor verificări", iar potrivit art. 31 alin.9, "condamnarea definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (privind participarea la activitatea de poliţie comunistă.) atrage pierderea demnităţii sau funcţiei publice în care a fost numit, potrivit legislaţiei în vigoare".

Cu finalitate similară, vizând împiedicarea accesului la funcţii de conducere în magistratură, art. 221 din lege abilitează Consiliul să verifice participarea judecătorilor şi procurorilor la activitatea serviciilor de informaţii înainte de 1990.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este definit în art. 7 alin.(2) din Legea 187/1999 ca "un organism autonom cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului". Această definiţie este insuficientă pentru a stabili natura juridică a Consiliului. Instituţia nu este nominalizată în Constituţie, iar definiţia citată nu corespunde termenilor folosiţi de legea fundamentală, pentru încadrarea ei în una dintre autorităţile publice cu statut constituţional.

Natura jurisdicţională a activităţii Consiliului şi a Colegiului Consiliului, de verificare a faptelor de poliţie politică săvârşite de persoanele prevăzute de lege, rezultă, deopotrivă, din procedura urmată.

Curtea constată că activitatea desfăşurată de Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului, în vederea stabilirii participării unei persoane la poliţia politică comunistă este o activitate colegială, că în cadrul acestei activităţi se administrează şi se evaluează probe şi că verdictul de participare la poliţia politică se dă prin votul membrilor Colegiului, în urma dezbaterii cazului cercetat. Aceste reguli sunt specifice procedurilor jurisdicţionale.

În sistemul Constituţiei României din anul 1991, revizuită în anul 2003, nu există decât două categorii de jurisdicţii şi anume, jurisdicţiile speciale administrative şi instanţele judecătoreşti. În conformitate cu dispoziţiile art.21 alin.(4) din Constituţie jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative, iar potrivit art.126 alin.(6) din legea fundamentală, controlul judecătoresc al actelor administrative, deci inclusiv al actelor de jurisdicţie specială administrativă, este de competenţa instanţelor de contencios administrativ. În ce priveşte jurisdicţia judiciară, aceasta este reglementată la nivel constituţional în Titlul III, Capitolul VI, Secţiunea 1 din Constituţia României. Potrivit art. 126 alin.(1) din legea fundamentală, "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".

Examinând natura juridică a activităţii de jurisdicţie desfăşurată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului prin prisma normelor constituţionale amintite, Curtea Constituţională constată că aceasta nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute şi admise de Constituţia României. Jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului nu este o jurisdicţie administrativă pentru că nu este facultativă, aşa cum cere art 21 alin.(4) din Constituţia României, ci obligatorie.

Curtea Constituţională constată că, prin toate aceste abateri de la statutul constituţional al justiţiei şi, mai cu seamă, prin confuzia între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin lipsa de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, prin liberul arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi prin posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti, jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României.

Reglementarea deconspirării poliţiei comuniste şi a accesului la informaţii privind activitatea acesteia prin intermediul unei jurisdicţii extraordinare este de natură să aducă prejudicii demnităţii şi integrităţii persoanelor nevinovate, supuse verificării pentru simpla împrejurare că se încadrează în categoriile prevăzute de art.2 din Legea nr. 187/1999, încălcându-se astfel prevederile art. 1 alin.(3) şi art.22 alin.(1) din Constituţie. Prejudiciile produse în aceste cazuri sunt cu atât mai evidente şi mai grave cu cât, aşa cum s-a arătat mai sus, Colegiul Consiliului poate relua verificările oricând apar noi probe, iar aprecierea caracterului de probe noi şi a valorii acestora aparţine Colegiului Consiliului, în dubla sa calitate, de organ de anchetă şi de organ de decizie, de judecător.

Pentru considerentele expuse mai sus Curtea urmează să constate că sunt neconstituţionale toate dispoziţiile din Legea nr.187/1999 din care se deduce caracterul de instanţă extraordinară al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a Colegiului Consiliului, şi anume: art.7 alin.2, alin.7, alin.72 şi alin.9, art.13 lit.c), art.14 alin.1 şi 2, art.15 alin.5, alin.6, alin.7 şi alin.8 şi art.16 alin.1 şi alin.3.

Curtea mai constată că este întemeiată şi critica privind art. 31 alin.9 din Legea 187/1999, prin care se prevede încetarea mandatului membrilor Parlamentului României în cazul condamnării lor pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

Curtea constată, de asemenea, că este neconstituţional art. 221 din Legea 187/1999 prin care se prevede verificarea apartenenţei unor persoane la serviciile de informaţii înainte de anul 1990, indiferent dacă au făcut sau nu au făcut poliţie politică, deoarece instituie premisele unei răspunderi morale şi juridice colective, fără existenţa unei fapte infamante şi fără vinovăţie, încălcând astfel prevederile art. alin.3 din Constituţie şi principiul prezumţiei de onestitate, dedus din concepţia legiuitorului constituant care stă la baza art.23 alin.(11) din legea fundamentală.

Având în vedere că, prin conţinutul lor, dispoziţiile legale contrare Constituţiei, analizate mai sus, sunt inseparabile de întregul sistem normativ al Legii nr. 187/1999, Curtea Constituţională urmează să constate neconstituţionalitatea legii în ansamblul ei, precum şi prevederile art. II şi V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 16/2006.

Scopul enunţat în preambulul legii nu poate fi realizat decât printr-o reglementare care să se conformeze normelor prevăzute în Constituţia României şi principiilor statului de drept.