Dosarele privind "reeducarea de la Piteşti", publicate în premieră integral pe site-ul CNSAS

Publicate pentru prima oară în integralitate, cele 34 de volume însumate (din dosarele 1114 şi 1126) reprezintă mărturii ale ororii, ale funcţionării structurilor Securităţii din penitenciare şi a penitenciarelor şi, nu în ultimul rând, un document tragic al slăbiciunii umane, potrivit CNSAS.

Documentele cuprind cele mai diferite forme ale operaţiunii destructurante de la Piteşti din intervalul 1949 - 1951 şi prelungirile acesteia la alte trei spaţii carcerale (Braşov, Gherla şi Tg. Ocna), incluzând fotografii ale victimelor şi ofiţerilor implicaţi, certificate de moarte, procese verbale de interogatoriu, descripţii detaliate ale violenţelor din celule şi mecanismele de derobare, sustragere sau eschivă din faţa responsabilităţii.

Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957). Ambele unităţi arhivistice, precum şi dosarele personale ale actorilor implicaţi (deţinuţi sau ofiţeri) se găsesc în arhiva CNSAS.

Nici unul din aceste dosare nu poate fi citit ca o descriere onestă şi suficientă a celor petrecute între zidurile penitenciarului Piteşti, se arată pe site-ul CNSAS.

Potrivit reprezentanţilor CNSAS, fenomenul sau experimentul Piteşti a reprezentat cea mai violentă formă de represiune asupra deţinuţilor politici petrecută în România şi, se pare, nemaiîntâlnită în niciun stat postcomunist.

Început în septembrie 1949, experimentul de la Piteşti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava şi Târguşor, unde s-a folosit pentru prima oară termenul de "reeducare", intenţionându-se convertirea ideologică la noile comandamente ale puterii comuniste, se arată pe site-ul CNSAS. Cum "elementele" cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de "reabilitare pe baze noi". Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Penitenciarul din Piteşti pe 4 februarie 1949.

Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al MAI), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).

Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice, fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, o organizaţie de comunizare a vieţii studenţeşti, primit în Partidul Comunist, cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava, devine la Piteşti un actor central. În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată. În faţa problemei simulării, a falselor aderenţe, a tacticii "banditeşti" prin care deţinuţii mascau convertirea la noua ideologie, păstrându-şi priorităţile simbolice şi politice intacte, Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fisură: folosirea bătăii şi torturii. În faţa torturii nu exista simulare eficace.

Scopul torturilor, al bătăilor, al umilirii simbolice etc. a fost - în primă instanţă - obţinerea demascărilor. Realizarea lor nu garanta, însă, oprirea cruzimilor, cel implicat putând fi oricând subiectul violenţelor. N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii. La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla. Au existat mai multe încercări de "exportare" a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti, la Gherla, Braşov şi Târgu Ocna.

Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi PCR, iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare, irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea "experimentului".

O altă întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi torţionari deopotrivă.

Ceea ce face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind - în mod paradoxal - unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea şi imaginarea multiplelor "scenete" ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor implicaţi activ în reeducare, se mai arată pe sit-ul CNSAS.