Două din trei familii venite din Ucraina în România au nevoie de acces la servicii medicale

Poitrivit organizaţiei „Salvaţi Copiii”, cei mai mulţi dintre părinţii ucraineni (62%), aflaţi în România împreună cu copiii lor, spun că nevoile lor urgente sunt legate de accesul limitat la servicii medicale (62%), de lipsa resurselor financiare necesare procurării de bunuri utile vieţii de zi cu zi, cum ar fi îmbrăcămintea, produse igienico-sanitare sau obiecte de uz casnic (55%) ori plata chiriei (46%), de cheltuielile destinate îngrijirii şi educaţiei copiilor (32%) şi de procurarea hranei (26%). În ceea ce-i priveşte pe copii, temerile lor sunt legate de experienţa războiului, chiar şi acum, când se află în România, unde parcurile şi bunătatea oamenilor le-au plăcut cel mai mult. Dorinţa copiilor e ca războiul să înceteze şi ei să se întoarcă în Ucraina, reiese din consultările cu copiii ucraineni care au frecventat una din şcolile gimnaziale din Bucureşti.

„Ne era frică să ieşim pe stradă. Soldaţii lor patrulau peste tot şi ne era frică de ei. Tot timpul se auzeau zgomote puternice, se trăgea... noaptea cerul se lumina. Nu ştiam dacă prindem dimineaţa. Am decis să plecăm. Una dintre surorile mele avea maşina şi am hotărât să o luăm pe mama şi copiii surorii. Drumul până în România a fost greu pentru că am trecut prin multe filtre ruseşti. Ne-au căutat şi verificat întruna. Eram foarte speriată, iar sora mea ruga copiii să nu mai plângă, să nu facă gălăgie ca să nu atragem atenţia. Le promitea tot felul de lucruri şi locuri frumoase în România. Am lăsat totul acolo, prieteni, casa, am plecat cu un rucsac. L-am lăsat acolo pe soţul surorii, în casa noastră. Blocul de lângă avea o mare gaura neagră în centru, mă gândesc oricând ca şi blocul nostru poate fi la fel, stârpind tot ce e în el… Acum mi-e frică să plâng pentru că simt că pierd viitorul din atenţie”, spune Ivanna, 15 ani, din regiunea Donbas.

În România, de la declanşarea acestei crize (24 februarie), la nivel naţional, au intrat 1.193.693 de cetăţeni ucraineni. Dintre refugiaţii ucraineni care au ales să rămână pe teritoriul ţării noastre (87.120 de persoane), 4.357 au solicitat azil şi 38.419 au permise de şedere temporară. Spre deosebire de solicitanţii de azil, persoanele care beneficiază de protecţie temporară nu au venituri constante şi, dacă nu au alte surse de venit din Ucraina, întâmpină serioase dificultăţi în a-şi asigura cele necesare.

Conform analizei Salvaţi Copiii, la care au participat 1.178 de cetăţeni ucraineni, din care 87% alţi reprezentanţi legali ori rude ale copiilor refugiaţi din Ucraina şi aflaţi în România, beneficiari ai programelor de sprijin Salvaţi Copiii, nevoile pe care familiile ucrainene le resimt şi pe care nu le pot acoperi sunt legate de: costurile medicale şi accesul la servicii medicale (62%), ceea ce înseamnă, concret, procurarea de medicamente, sprijin psihosocial pentru copii şi adulţi, protecţia medicală a copiilor cu afecţiuni medicale, sprijin pentru înregistrarea copiilor la medicul de familie, oferirea de consiliere şi acompaniere la instituţiile medicale; de bunuri non-alimentare (55%), obiecte de uz imediat, casnic sau personale (îmbrăcăminte, încălţăminte) sau destinate comunicării prin telefon, alte cumpărături cotidiene etc.; de plata chiriei (46%) sau a utilităţilor pentru locuinţele în care se află în diferite localităţi ale ţării; de realizarea de economii pentru cheltuieli neprevăzute (40%), ceea ce ar crea un sentiment de minimă siguranţă în contextul actual al totalei imprevizibilităţi a situaţiei din Ucraina şi ţările europene; de cheltuielile destinate îngrijirii şi educaţiei copiilor (32%), cum ar fi rechizitele, tabletele şcolare ori alte lucruri specifice activităţilor recreative, părinţii ucraineni preocupându-se de integrarea educaţională a copiilor lor pe timpul verii şi pentru anul şcolar viitor 2022-2023; de procurarea hranei zilnice (26%); de cheltuielile de transport (26%), inclusiv combustibil ori întreţinerea maşinilor proprii; produse igienico-sanitare pentru copii şi ceilalţi membri de familie (19%); procurarea apei (8%).

Zeci de mii de copii ucraineni se află astăzi în România, alături de familiile lor, foarte mulţi dintre ei trăind experienţa devastatoare a războiului, frica permanentă pentru viaţa lor şi a celor dragi.

În situaţii critice, ameninţătoare la adresa vieţii copiilor lor, se află sute de mii de mame, nevoite să părăsească Ucraina. Nenumărate cazuri au ajuns în atenţia specialiştilor Salvaţi Copiii - asistenţi sociali, psihologi şi mediatori culturali -, iar unul dintre acestea descrie povestea Tatianei, mamă cu doi copii de 6 ani, respectiv, 1 an, care a părăsit oraşul Odesa, preferând să vină în România. Când a început războiul, era acasă, iar când au început bombardamentele, nu a înţeles imediat ce se întâmplă:

„Am crezut că sunt salve. Iar apoi mama mi-a zis că trebuie să găsim un loc sigur în care să ne adăpostim, Şi am decis să plecăm la unchiul nostru, într-o altă localitate. Acolo am stat într-un subsol, fiindcă nu departe de casa în care trăiam erau lansate bombe din avioane. …Pentru că situaţia se agrava de la zi la zi, unchiul ne-a dus la graniţa cu Moldova şi apoi am venit în România unde se afla sora mea. Când am ajuns aici, nu doream să stăm foarte mult timp, dar pentru că oamenii au fost buni cu noi şi ne-au ajutat, am decis ca toţi să rămânem aici.”

Salvaţi Copiii a organizat consultări cu 45 de copii ucraineni (7 – 15 ani) aflaţi în grija specialiştilor Salvaţi Copiii. Puşi să spună cum privesc ei prezentul şi viitorul din perspectiva experienţei lor dureroase, în exprimările lor, au predominat cuvinte precum „război”, „rachete”, „moarte” sau „atacuri”.

Aşa cum era de aşteptat, cele mai mari temeri ale copiilor sunt legate de experienţa bombardamentelor şi a luptelor din satele şi oraşele în care trăiau. Chiar şi acum când se află în condiţii de siguranţă, mulţi dintre ei rămân cu gândul la cei dragi rămaşi în urmă, făcând faţă cu dificultate incertitudinilor: „Mă tem să nu moară tata.”, „Mă tem că vreo rachetă va nimeri în casa mea”, „Mă tem că Ucraina poate să nu mai existe.”

Răspunsurile primite arată dorinţa copiilor de a vedea războiul oprit şi de a putea apoi să se întoarcă în Ucraina: „Vreau să schimb războiul şi oamenii, probabil, să fie mai buni.”, „Vreau că nicăieri să nu fie război”. Unii dintre ei îşi doresc ca ţara lor să fie învingătoare, iar pentru alţii cea mai mare dorinţă este de a-şi revedea tatăl.

Au fost şi copii care şi-au exprimat dorinţe legate de viaţa din România, cum ar fi aceea de a învăţa limba română, de a-şi schimba prenumele sau alte dorinţe specifice vârstei: „Vreau să fie sărbători zilnic, şi zilnic să primesc cadouri”.

În România, cel mai mult le plac parcurile şi oamenii care i-au întâmpinat cu bunătate reprezintă răspunsurile cele mai frecvente la această întrebare. Unii dintre copii au spus că, în România, le place şcoala în care învaţă şi noii lor prieteni.