Editorial Cristian Tudor Popescu: Sarmaua Sufletului sau Cine te mănâncă până la Dumnezeu

În filmul lui Marco Ferreri, 4 bărbaţi bine situaţi se adună într-o vilă veche ca să se îndoape până crapă, sexualmente asistaţi de nişte domnişoare de consumaţie, plus o Institutoare curvăcioasă, adică plină de rotunjimi. Tuspatru, Philippe, Michel, Ugo şi Marcello, poartă în ei câte o frică, se tem că nu au ce opune morţii cu viaţa pe care o duc, de fapt toate fricile lor sunt reductibile la frica de moarte, care te ia când şi cum vrea ea. Aşa că aleg să moară cum vor ei: după ce înghite hălci de carne şi un bloc imens de pateuri de gâscă şi raţă, Ugo cere să fie masturbat de Institutoare pe măsură ce îşi dă sufletul. Michel moare făcând pe el, în vreme ce cântă la pian. Fustangiul Marcello, acum impotent, troienit în Bugatti-ul său albastru, îngheaţă într-o ultimă şi eternă erecţie. Iar diabeticul Philippe adoarme definitiv la pieptul primitor al Institutoarei, după ce hăpăie un tort glasat în formă de sâni.

De ce se ghiftuiesc oamenii de Crăciun, şi mai şi aruncă aproape o treime din alimentele cumpărate cu toptanul? De ce vârfuiesc cărucioarele în supermarket pentru a găsi pe urmă Salvarea în SMURD-ul venit să le descarcereze sarmalele, cozonacii şi şpriţul din ei? Deoarece le e frică de moarte. De moarte ca sfârşit  al vieţii. Şi atunci intensifică la maximum ceea ce cred că e viaţă. Când bagă în dânşii, se simt vii şi nemuritori. Berechetul plăcerii înseamnă Mântuirea Sufletului.

Citeşte continuarea editorialului lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info.