EDITORIAL Istoricul Marius Oprea: Uniunea Salvaţi-l pe Barna

La apariţia Uniunii Salvaţi România am avut şi eu cu încredere în ea, în mare parte datorită unei vechi şi statornice prietenii care mă leagă de Nicuşor Dan, un om inteligent şi de bun simţ. Dar după îndepărtarea lui din partid (prin forţarea unei demisii ale cărei resorturi rămîn neclare), după alianţa cu Dacian Cioloş, un ”tehnocrat” cu legături în fosta Securitate, un fel de Stolojan de tip nou, titularul unui guvern care a realizat absorbţie de fonduri europene zero - aşa cum guvernul Văcăroiu se mîndrea pe vremuri cu ”creştere economică zero”, lucrurile mi-au apărut într-o nouă lumină.

Această formaţiune a început să joace din ce în ce mai mult rolul uitatei Alianţe pentru România, apărută în 1997 şi condusă de Teodor Meleşcanu, actualul preşedinte al Senatului, cel mai longeviv om politic activ din România. Meleşcanu a fondat ApR-ul în 1997 şi în campania electorală ar fi jucat rolul de divizare a dreptei, dacă nu ar fi existat scandalul ”firul roşu”, care a destrămat oastea de strînsură adunată sub stindardul unui om politic care s-a dovedit mincinos.

Poate să împărtăşească şi USR-ul aceeaşi soartă cu a ApR-ului? Puţin probabil să o facă la fel de rapid, dar mi se pare, totuşi, inevitabilă. Mai întîi, că nu poţi fi la nesfîrşit un partid ”antisitem” care face parte din sistem. Nu poţi să dai jos ”ciuma roşie” şi, după căderea guvernului, să nu vrei să pui nimic în loc, cerînd anticipate imposibil de declanşat, din punct de vedere consituţional, în campania prezidenţială.

E drept că Uniunea Salvaţi România şi-a depăşit condiţia de ”partid-balama” cum au fost cele fondate în laboratoarele ”serviciilor”, ca UNPR-ul sau, în trecutul mai îndepărtat, Uniunea Forţelor de Dreapta, finanţat de Sorin Ovidiu Vîntu, care a dus prin alianţa cu ţărăniştii la eşecul lor la alegerile din 2000 şi la dispariţia partidului lui Iuliu Maniu de pe scena politică. Un motiv este aliatul pe care Uniunea Salvaţi România îl are în noile tehnologii de comunicare ale unui partid despre care ştim încă foarte puţine – în afara postărilor agresive ale unor lideri precum Cosette Chichirău, specializată în filmările cu telefonul mobil în Parlament, Andrei Caramitru şi alţii. Internetul este plin de CV-ul lui Dan Barna şi de îndemnul de a-l alege (orice pagină de căutare pe Google ai deschide). Dacă îndrăzneşti să scrii ceva critic la adresa USR-PLUS, cum s-a întîmplat în cazul meu cînd am scris despre cei doi Alexadru Iordache, senior (securist) şi junior (beizadea scăpată de condamnare de tata), cu un rol esenţial în fondarea partidului lui Dacian Cioloş, o armată de troli şi personaje fără identitate de pe facebook îţi invadează pagina, cu injurii greu de reprodus.

De unde atîta ”ură de clasă”, dacă nu de la ”părinţii-fondatori” ai partidului? Ca şi atacurile şi insultele la adresa creştinismului, care au mers pînă la instigarea de către fostul vicepreşedintele USR Cluj la incendierea bisericilor. Ca o paranteză, emblematic pentru portretul-robot al ”useristului fanatic”, acesta a preferat să-şi dea demisia din funcţie, decît să se dezică de afirmaţiile sale.
Dincolo de aceste ”medode specifice” de propagandă şi limbaj, ceea ce iese însă la iveală acum ţine de subteranele financiare ale partidului şi ale liderilor săi.

Uniunea Salvaţi România (de cine? Vladimir Bukovski îmi spunea despre fostul FSN că acest termen de ”salvare”din titulatura partidelor de tranziţie a fost ”copt” în laboratoarele KGB-ului) are bani, după cum a dovedit-o publicitatea electorală, mai ales cea electronică. De unde vin ei, cel puţin în cazul liderului a ieşit de curînd la iveală: din posibile fraude cu fonduri europene. E vorba, în cazul lui Dan Barna, în mod sigur de imoralitate, dacă nu de ilegalitate.

Ancheta celor de la Rise Project este necruţătoare. Iar Barna se apără precum ”penalii” pe care el şi colegii de partid îi voiau, nu demult, scoşi din viaţa publică: spune că, de fapt, campania împotriva sa este instrumentată de ”vechea clasă politică” şi nu poate crede în ”corectitudinea DLAF”. 

El invocă faptul că aceasta este o structră în componenţa Secretariatului General al Guvernului, ignornd cu bună ştiinţă că subordonarea este una strict tehnică – ţine numai de cine anume e ”ordonatorul de credite”. În defensivă, USR-ul nu mai este atît de bun şi de viu. În cazul liderului Dan Barna, stîngăcia îşi dă mîna cu vechile metehne pe care USR le codamna: aşa-zisa ”insturmentare politică”, atunci cînd este vorba de propriile suspiciuni de deturnare de fonduri. Campania ”fără penali în funcţii publice” lansată de Uninea Salvaţi România se va întoarce împotriva sa, în momentul în care prima citaţie va veni pe adresa liderului. Şi va însemna apropierea sfîrşitului şi pentru această nouă ”oaste de stînsură”, care a reuşit să mai compromită un ideal al tranziţiei în România – anume că se poate întemeia un partid nou şi curat.

Care, cum iese pe piaţă, este ”infiltrat” masiv şi, în cele din urmă, cumpărat de-a dreptul. Numai că, spre deosebire de Alianţa pentru România, care a sfîrşit rapid, liderul său Meleşanu obţinînd la alegerile prezidenţiale mai puţin de 2%, agonia USR-ului va fi ceva mai lungă, chiar şi în cazul în care citaţia la DNA va pica pînă la data prezidenţialelor, pentru că partizanii şi susţinătorii acestui partid sînt, în cele mai multe cazuri (cu excepţia celor citate mai sus) oameni a căror inteligenţă este depăşită numai de naivitate şi de orgoliu – şi asta, în condiţiile în care oricum cea mai rară vorbă la români este ”am greşit”.

Dar ca partid nou şi curat, Uniunea Salvaţi Romnia a încetat de fapt să mai fie aşa şi a intrat pe mîna ”oamenilor pricepuţi” din tagma lui Coldea, în momentul în care şi-a înghiţit pe nemestecate propriul fondator. USR-ul va redeveni, cred eu, destul de repede USB – dar nu Uniunea Salvaţi Bucureştiul, ci Uniunea Salvaţi-l pe Barna, prin atacuri virulente, aproape de tip stalinist, la adresa tuturor celor ce vor îndrăzni să spună cît de cît ceva despre prezidenţibilul lor.