ESEU / De la teoria conspiraţiei, la practica ei: lumea globală şi noua religie neomarxistă

Încerc, printre toate aceste scenarii, să desprind premizele şi să explorez un viitor care, deocamdată, pare deschis oricărei posibilităţi.

O nouă revoluţie, cea a internetului, oferă un alt tip de conexiune cu lumea. Care ne schimbă substanţial percepţiile şi ne plasează într-o schizoidie globală.

Trăim într-o lume ciudată. Într-un plin oximoron, acela al ”atomizării colective”. Sîntem în plin proces de modificare a percepţiilor noastre asupra exteriorului, aşa cum s-a întîmplat după ce Gutenberg a inventat tiparul şi literele au cifrat, pentru a descifra apoi lumea în minţile noastre, într-o nouă percepţie. Şi lumea însăşi capătă o nouă formă, departe de orice experinenţă  cunoscută nouă pînă acum.

Vedem totul ca fiind mult mai apropiat de noi, chiar dacă se întîmplă la mii de kiloteri distanţă, în vreme ce, de fapt, ne îndepărtăm tot mai mult de lume. Fizic vorbind, sîntem în prezent mai departe de realitatea ei decît oricînd. Bucuriile şi dramele lumii se trăiesc oriunde ni se întîmplă să le accesăm, iar bombardamentul lor asupra noastră ne-a modificat percepţiile, alterînd pînă la dispariţie un sentiment general uman, în faţa experienţei trăite implicit: empatia. Acum, totul se rezumă la un simplu clic. Dragostea sau ura, furia ori admiraţia au devenit o simplă apăsare pe buton. Din solitudinea noastră, sîntem contectaţi la lume, dar nu-i mai trăim realitatea. Ceea ce va duce, fără îndoială, la o schimbare radicală a modului nostru de a o gîndi. Percepţia asupra lumii este modificată în funcţie de propria noastră voinţă – care ne face să ne argumentăm poziţia, să preluăm şi să ne întărim convingeri care nu s-au născut ca opţiuni ale noastre, ci ale altora.

Internetul nu alterează comunicarea, ci receptorul ei. Omul se schimbă, devenind un ochi uriaş, desprins de restul trupului. Iar vocea lui, o picătură în mare, aproape că nu mai contează. Am devenit pixeli ai propriului selfie, imagini ale noastre idealizate şi din ce în ce mai depărtate de locul nostru în lume şi de viaţa reală. Terminale ale unei voinţe care ne poate duce oricînd în neant, printr-o pană de curent sau defecţiune de antenă.

Marshall McLuhan a dat în cartea sa, ”Galaxia Gutenberg”, apărută în 1962 şi considerată la vremea ei un SF, mai degrabă decît o analiza a impactului pe care tiparul l-a avut asupra percepţiei şi minţii omeneşti, un exemplu tulburător, despre cum răspîndirea unei simple operaţiuni scris/citit, a schimbat la nivel planetar în mod fundamental lumea şi omul. El observa că percepţia ”primitivilor” nealfabetizaţi este una mult diferită faţă de a noastră, mai apropiată şi mai implicată în viaţa reală, decît în construcţia logică sau ideală a ei, pe care o întreprindem în minţile noastre, cu ajutorul lecturilor, prin însişirea ”sistemelor” şi ”construcţiilor” asupra ei.  

McLuhan arăta cum, într-un sat din Africa centrală, un grup de voluntari i-a adunat pe săteni, pentru a le arăta un film despre cum trebuie săpate şanţuri în jurul locuinţelor, pentru a deversa apa pluvială şi a preveni astfel răspîndirea malariei. Scurtul documentar educativ era filmat tot într-un sat african, iar toţi spectatorii prezenţi trăiau intens orice scenă de pe ecran. Cînd filmul s-a sfîrşit, s-a aşternut tăcerea. Promotorii acţiunii au vrut să afle de la cei prezenţi ce anume au învăţat spectatorii din film. După multe insistenţe, au reuştit să smulgă de la cei prezenţi o singură amintire: cea a unei găini, care într-un fundal al imaginii traversase ecranul, de la stînga la dreapta. Şi pe care realizatorii filmului nici că o observaseră, decît după ce au revăzut filmul şi imaginea, singura reţinută de localnici. Ansamblul peliculei, ”logic” pentru autorii şi promotorii ei era secundar şi fără semnificaţie pentru privitori, cărora sigura adevărată le-a părut găina, care nu juca un rol, ci era ea însăşi.

Este aici un adevăr care pare să ne scape, nouă, celor născuţi în ”galaxia Gutenberg” şi în pragul de a intra acum în cea a ”conexiunii 5G”. Şi anume că întreg ansamblul lumii, construcţia ei, sistemele de putere, de organizare, de gestionare a resurselor depind de modul de percepere a ei, care ne schimbă în mod fundamental gîndirea şi raportarea la realitate. McLuhan arăta că, înainte de apariţia tiparului, ”individualismul competitiv provoca oprobriul unei societăţi obişnuite de mult cu valorile comune şi colective”, dar că apariţia cărţilor tipărite şi răspîndirea ideilor cuprinse în ele au dus la ”instituirea de noi modele culturale”. Iar ”una dintre consecinţele fireşti ale efectului de specializare exercitate de noile forme de cunoaştere a fost aceea că toate tipurile de putere au adoptat un caracter pronunţat centralist. În vreme ce rolul monarhului feudal fusese unul incluziv, regele cuprinzîndu-i în persoana sa pe toţi supuşii, prinţul renascentist avea tendinţa să devină un centru de putere exclusivă, înconjurat de supuşii lui, cu individualităţi distincte. Iar rezultatul unei asemenea centralizări, dependente la rîndul ei de noile evoluţii ale drumurilor şi comerţului, a fost obiceiul de delegare a puterilor, precum şi multipla specializare pe funcţiuni, privind zone sau indivizi”, care sînt ”consecinţele sociale şi personale ale împărţirii şi renunţării la atribuţii şi funcţii, de dragul vitezei, rigorii şi puterilor sporite”.

Deocamdată, s-a schimbat percepţia noastră asupra lumii. Acun, urmează să se schimbe şi paradigma puterii

Ne îndreptăm (şi nu este numai opinia mea) spre o putere globală, spre un viitor ”guvern mondial”. Trecem de la ”teoria conspiraţiei” la practica ei, cumva predictibilă. Dar nu la fel de predictibile sînt căile şi rezultatele. Din ceea ce putem deja vedea, ”gestionarii” acestei puteri sînt delegaţi, cum altfel, prin ”vot” de către mulţimi, după cum se întîmplă deja în Parlamentul european. Dar sîntem la un clic distanţă, ca acest vot să fie obţinut precum acela al Brexitului, printr-o analiză aprofundată a individului şi a nevoilor sale, de unde vine şi răspunsul politic ofertant şi personalizat, prin noile canale de comunicare ale internetului. Cu atît mai mult, cu cîr pandemia Covid lansează campania electorală în lumea virtuală. Şi votul în consecinţă. Ceea ce pare o alegere liberă, va înceta curînd să mai fie de fapt aşa. Astfel, aşa cum tiparul a schimbat lumea prin modificarea percepţiei noastre asupra ei, internetul o schimbă, în mod paradoxal îndeopărtîndu-ne de ea, în vreme ce ne apropie doar imaginea a ceea ce noi dorim să vedem şi vrem să credem că lumea este.

Totul devine imaginea virtuală a aşteptărilor noastre, în realitate din ce în ce mai îndepărtate de noi. În această nouă ”lume a noastră” ne prezentăm ca frumoşi, inteligenţi şi puternici, sănătoşi şi fericiţi, ca în postările de pe pagina personală de facebook, unde arătăm tuturor o farfurie, la aranjarea căreia am trudit cel puţin o oră, pentru a o face cît mai fotogenică, dar pe care o mîncăm apoi în zece minute, singuri şi fără o plăcere, în mod real atît de mare pe cît ne-o creează însă receptarea ei, cu ochii aţintiţi la numărul de like-uri, primite de imagine.

La fel, în lumea ”adevărată” sîntem pe cale de a deveni rotiţe într-un imens angrenaj, al cărui scop unic este să asigure un flux constant între producţie şi consum, cu profiturile aferente, destinare singurei categorii care se va bucura în mod efectiv de ele: acţionarii-proorietari ai lanţurilor economico-financiare mondiale, tehnocraţii corporatişti, care asigură sustenabilitatea sistemelor şi a reţelelor şi interfaţa de imagine a acestui lanţ trofic: politicienii. Aceştia din urmă, adevărate maşinării ale feed-back-ului, din ce în ce mai specializaţi în analiza şi dirijarea mesajului, pentru a obţine consensul unei supuneri voluntare a maselor, pot fi decelaţi de politicienii din vechea generaţie, cea ”tradiţională”, prin aceea că pe faţa lor nu poţi citi niciun sentiment. Au apărut şi la noi aceste prototipuri de ”politicieni ai viitorului”: Iohannis, Barna, Cioloş.

”Corectitudinea politică” şi noile norme morale ale lumii

Istoria acestui nou model în care ”zoon politikon” a devenit posesorul sublimării unei arte a manipulării este una mai veche, iar internetul n-a făcut decît să o revigoreze şi să îi dea o nouă faţă, mult mai ”comercială” şi uşor vandabilă. E vorba de marxism, pe care l-am crezut defunct, odată cu statele care şi-au creat şi fundamentat ideologic sistemele de putere pe acestă ideologie şi care au suferit grave implozii economice, dispărînd sub povara propriei ineficienţe, la sfîrşitul mileniului trecut. Marx şi Lenin n-au avut cum să prevadă apariţia internetului. Altfel, dacă ”Manifestul Partidului Comunist” ar fi apărut nu în 1848, ci cu 150 de ani mai tîrziu, acum ”revoluţia modială” marxistă ar fi fost în plin avînt. De moştenit din acest sistem a fost partea ideilor, salvată şi restaurată, aşa cum o piesă de mobilier de colecţie este salvată dintr-un incendiu şi, după restaurare, valoarea îi creşte prin însăşi ”patina” căpătată din tragica întîmplare.

Alături de vechiul deziderat al unei societăţi globale, proclamat egalitariste, dar de fapt gestionată în numele ”binelui comun” de un grup restrîns de ”iniţiaţi” (care în acest nou context istoric sînt investitori, tehnocraţi şi ideologi), ceea ce s-a mai salvat din vechea teorie marxist-leninistă este ura. Din ”ura de clasă” marxist-leninistă s-a renunţarea la ”clasă”, pentru că în noua lume ”burghezia” şi ”clasa muncitoare” sînt noţiuni caduce, dar s-a păstrat şi re-amplificat ura, ca un comportament social normal, atunci cînd ea e pusă în slujba noii morale politice, de tip global şi unificator.

Neomarxismul, cuprins într-o serie de norme şi valori în care ”corectitudinea politică” atinge un maxim de atractivitate prin proclamarea unei supremaţii a ”umanismului egalitarist”. El face apel deschis la ură, dar nu faţă de ”clasă”, ca în trecut, ci faţă de toată moştenirea istorică, încărcată, cum susţin mişcările sale, de sîngele şi victimele societăţii tradiţionale, de tip naţional şi suveran. Neomarxismul e singura ideologie la îndemînă, singura ”unificatoare” la nivelul mesajului şi care poate oferi modele economice de tip global, pentru sistemul de putere care se prefigurază, încă neclar, la orizont. Ura se  manifestată violent faţă de tot ceea ce tinde să susţină altceva decît proclamă noul tip de gîndire – de regulă, acest ”altceva” fiind conservatorismul tradiţional.  

Singura piedică importantă în calea acestei ”societăţi” şi ”politici” a viitorului rămîn instituţiile ”conservatoare”, dintre care prima în şir este Biserica, cu tot arsenalul ei de creaţii, între care familita tradiţională şi valorile ei sînt primele ţinte - şi cele mai la îndemînă. Nu e nevoie să mai insist asupra modului în care e pervertită deja educaţia, prin includerea ”studiilor de gen” deja obligatorii, intervenindu-se brutal, chiar de către stat şi în numele ”binelui comun” în ceea ce nu demult erau norme etice şi morale ferm apărate, şi nicicum puse la îndoială. Poziţia lipsită total de nuanţe în asemenea chestiuni fundamentale pentru creştinism motivează şi atacurile concertate asupra Bisericii, atacuri care sînt, conştient sau nu, parte a acestui plan mai amplu, descris mai sus. Ele sînt uneori de o violenţă rară. La fel, subsumate unei atitudini ”corectă politic” sînt distruse sau puse sub semnul îndoielii, una cîte una, miturile fondatoare ale naţiunilor şi statelor naţionale. Istoria în tot ansamblul ei tinde a fi rescrisă. Iar acest proces nu este unul lent, aşa cum s-a petrecut cînd a intrat umanitatea în ”Galaxia Gutenberg” şi tiparul a schimbat lumea în profunzime. Acum, în epoca internetului, totul curge mult mai rapid. Ceea ce a luat în trecut cîteva secole bune, a devenit de acum înainte o evoluţie de decenii.

În prezentul tot mai alert, individul a căpătat deja, prin prisma noilor sale deprinderi de comunicare prin internet un comportament de-a dreptul schizoid, în raportul dintre sine şi lume. Pentru mulţi, a devenit din ce în ce mai prezentă umbra unei cospiraţii globale care se construieşte pe undeva, deasupra şi fără ştiinţa noastră, cobai ai unui experiment planetar, din care inclusiv ”pandemia Covid-19” e considerată de aceştia drept prima piesă dintr-un puzzle. Dar, dacă, cu sau fără ”covid”, de la ”teoria conspiraţiei” la practica ei nu e, într-adevăr, în plan istoric, decît un pas?