Video EXCLUSIV | Interviu Ion Cristoiu, faţă în faţă cu Adrian Sârbu: N-o să mai trăiţi în veci ce am trăit noi/ Adrian Sârbu: Pentru mine, Cristoiu e acel chinez din faţa tancurilor

Ion Cristoiu s-a născut în 16 noiembrie 1948 în satul Găgeşti din judeţul Vrancea şi împlineşte anul acesta 50 de ani de media. Spune că nu îi place să sărbătorească şi crede că cel mai de preţ sfat pentru un tânăr jurnalist este să scrie din plăcere.

A debutat la Viaţa Studenţească, iar în 1983 devenea editor la Scînteia Tineretului. Între 1992–1997, Ion Cristoiu a fost director la cotidianul Evenimentul Zilei, considerat deschizătorul presei româneşti de după 1989. În prezent este editorialist la acelaşi cotidian şi are numeroase apariţii tv.

La 50 de ani de media a acceptat să ofere un interviu special şi să intre în dialog cu Adrian Sârbu.

„N-o să mai trăiţi în veci ce am trăit noi. Acum trăiţi un nenoroc, trăiţi o viaţă normală”, spune zâmbind jurnalistul.

Citeşte şi: EXCLUSIV | Acoperiţii din presă, un subiect tabu scos la iveală. Ion Cristoiu: Unii apar la televizor/ Adrian Sârbu: Acesta este străvechiul sistem al rotaţiei cadrelor

Ion Cristoiu a vorbit şi despre încercarea de distrugere a trusturilor media, dar şi despre problemele din breaslă. “Foarte mulţi colegi de presă s-au amestecat în tărâţa politicienilor. (...) Cel mai mare pericol este dulceaţa. Nu cătuşele, leagănul, fotoliul. Masa, friptura, alea sunt de 100 de ori mai periculoase. Dacă te îmbrăţişează şi îţi dă şi o friptură zici dă-o dracu de libertate, nici nu eşti conştient că nu mai eşti liber”.

„S-a redus tot mai mult textul, twitter e deja Balzac, presa se va reduce să vorbim prin semne, e o goană, o tendinţă la a simplifica viaţa, textul, de a nu mai gândi”, spune Cristoiu.

Şi primeşte replica de la Adrian Sârbu: “Păi în cazul ăsta, tu la 40 de ani, eu la 20 de ani, peste 50 de ani nu mai avem ce face. Sau în următorii 50 de ani rămânem fără job. Te-ai gândit la alt job dacă rămâi şomer din presă?”

Redăm interviul acordat de Ion Cristoiu:

Petriana Condruţ: Au trecut repede primii 50 de ani?

Ion Cristoiu: Din nefericire au trecut prea repede, când o să aveţi vârsta mea o să spuneţi că nu vă vine să credeţi ce repede a trecut. Nu îţi vine să crezi... Când am debutat că voi ajunge la 70 de ani.

Adrian Sârbu: Ce vârstă simţi că ai astăzi?

Ion Cristoiu: Ca să îl citez pe Fidel Castro, că îl cunosc bine, Fidel Castro spunea, cam tot la vârsta mea, că o mare problemă este că te simţi tânăr, dar nu te ajută restul organismului. Eu chiar nu am, de asta evit să mă uit în oglindă, dar chiar dacă mă privesc tot nu îmi dau seama că am îmbătrânit. Nu mă simt deloc bătrân din punctul ăsta de vedere.

Adrian Sârbu: Deci ce vârstă îţi dai astăzi psihic? Vârsta ta interioară cu care te uiţi în oglindă.

Ion Cristoiu: Vreo 40 de ani, nici chiar 20. Aşa, când e maturitatea.

Adrian Sârbu: Bine, pot să-ţi spun “nene”, că eu mă simt la 20. Ca să ne aşezăm să ne setăm cine pune întrebările.

Ion Cristoiu: Dacă era la 20 era riscant, că cine ştie ce prostii făceam. 40-45 de ani. Simţindu-te totuşi tânăr, ai o problemă. Pe vremuri îmi puteam permite să lucrez toată noaptea, iar acum pot să lucrez, dar după asta mă gândesc ce fac a doua zi, adică nu te mai ajută cât decât organismul.

Adrian Sârbu: Câte pagini scrii pe zi astăzi?

Ion Cristoiu: E o întrebare dureroasă, că încerc să reduc. Scriu trei lucruri diferite, am o atenţie dispersată. Am coşmarul editorialului, coşmarul pentru că trebuie să scriu în fiecare zi. Cea mai mare problemă la mine este că trebuie să scriu, cel mai bine scriu când nu trebuie să scriu, adică la proză şi la eseu pentru că am un caiet de proză şi unul de eseu, acolo nu am impresia că scriu pentru ceva. M-am dus la bibliotecă, m-am aşezat, ia să scriu şi eu o proză. Am în fiecare zi două pagini. Dincoace, deja de dimineaţă intră în alertă.<<Am de scris editorialul, când îl scriu, când îl scriu?>> O soluţie pe care am mai folosit-o de trişare a vieţii este să scriu înainte. Există două aplicaţii care te obligă să scrii în fiecare zi, gen jurnal. Şi atunci mi-am spus în felul următor: la eseu în fiecare zi 5.000 de semne, problema e să nu te aşezi la masa de scris şi să spui <<Mă aşez pentru că am de scris un editorial>>

Adrian Sârbu: Deci în medie, câte pagini A4 ai scris pe zi, în 50 de ani?

Ion Cristoiu: Cred că am scris vreo 5-6 în fiecare zi.

Adrian Sârbu: La un calcul sumar, dacă ai scris 6 pagini pe zi, în aceşti 50 de ani ai scris între 600 şi o tonă de hârtie. Dacă ar fi să fie pus la un loc, dacă ar trebui să îţi facă o statuie, cam cum ar trebui să arate statuia?

Ion Cristoiu: Dacă aş zice că la kilograme, ar trebui să fie aşa şi ecvestră. Nu, e bun şi un bust. La bibliotecă pe acolo sunt nişte busturi. Nu cred că va fi şi al meu, dar mă rog.

Petriana Condruţ: Ce a simţit pentru prima oară Ion Cristoiu când şi-a văzut numele scris într-o revistă? Era o revistă de rebusuri.

Ion Cristoiu: O constatare melancolică pe care o fac la vârsta mea este că ce visam eu, ce fericit eram, mă gândeam <<Să îmi apară mie numele >> Mi-a apărut numele, bun. După asta să ajung eu la Viaţa Studenţească. Bun, am ajuns. Şi? După asta am spus <<Să ajung eu vedetă>>. Bun, am ajuns vedetă şi vorba soţiei sunt ca maimuţa, vin ăia…nu mă mai înjură, foarte interesant, pentru că nu mai ştiu  de unde să mă ia.  Pentru unii sunt la Evenimentul de pe vremea lui Iliescu şi ei care sunt anti-Iliescu spun <<Foarte bine că daţi în Iliescu>>. Pentru alţii sunt pe vremea când îl înjuram pe Băsescu şi atunci spun <<Bine faceţi>> şi atunci reuşesc în această perioadă să fiu întotdeauna pe placul cuiva. De regulă, mă opresc, îşi spun punctele lor de vedere. Nu am întâlnit până acum cititor care să mă oprească şi să spună <<Domnule Cristoiu, eu sunt un tâmplar, spuneţi-mi şi mie cum e cu politica asta>>. Nu! <<Eu sunt tâmplar şi vă spun eu cum e cu politica şi cu presa>>. Sunt şi foarte mulţi care îmi spun cum să fac presa, ei ar face-o mult mai bine decât mine. Când mă opreşte cineva, surâd, pentru că aştept primele cuvinte să văd ce orientare politică. E o mare problemă. După primele minute îmi dau seama dacă e pro sau contra şi încerc să fiu cât mai prudent, că nu e bine să contrazici omul.

Adrian Sârbu: Ce ai învăţat în meserie şi de la cine?

Ion Cristoiu: Meserie nu am învăţat de la nimeni că meseria de gazetar nu se învaţă. Te naşti cu ea, cu talentul, însă cel care mi-a fost mentor, ca şef de gazetă a fost Nicolae Stoian. De la el am învăţat această patimă de a descoperi tineri. Patima de a fi mentor, de a nu fi gelos, de a fi bucuros că am descoperit un tânăr chiar dacă poate uneori era mai talentat. Nicolae Stoian nu era un poet talentat, dar a fost un mare descoperitor de talente

Adrian Sârbu: Pe cine dintre elevii tăi îl apreciezi cel mai mult?

Ion Cristoiu: Întrebare dificilă

Adrian Sârbu: Dă-mi trei, ca să nu te înjure...

Ion Cristoiu: O să râdeţi. Din punct de vedere profesional, pe Cornel Nistorescu. Mă rog, celelalte puncte de vedere nu le discut. Cornel Nistorescu este chiar elevul meu, în sensul că eu l-am descoperit când era la Cluj, eu eram la “Viaţa Studenţească”, eu m-am zbătut să îl aduc la “Viaţa Studenţească”, după ce am plecat l-am lăsat redactor şef adjunct, a reuşit să se certe în 3 zile cu toată redacţia şi să fie dat afară, l-am adus la “Scânteia Tineretului” la secţia Reportaj, aveam o secţie morală-educaţie-răspundere. Noi crimele nu le dădeam crime, da? Să discutăm despre morală-educaţie-răspundere. L-am pus şef de secţie a reuşit să-mi facă pulbere toată secţia şi să vină ăia cu o petiţie să-l dau afară şi s-a dus la “Flacăra”. După aceea am făcut împreună “Expres magazin” şi apoi ne-am despărţit pentru că el când a ajuns în locul meu prima lui grijă a fost să-mi dărâme soclul de la Evenimentul Zilei. Dar este chiar un bun profesionist. Să spunem de el că e mai cunoscut, restul sunt foarte mulţi. Cam toată echipa de la Evenimentul Zilei, care a fost împreună cu mine, toţi sunt pricopsiţi: patroni, redactori şefi.

Petriana Condruţ: Care era puterea presei în ‘90 când eraţi la Zig Zag? Care este puterea presei astăzi?

Ion Cristoiu: Uriaşă. Eu când aud acum că jurnalistul X a fost împuşcat eu ca jurnalist râd. Nu te mai împuşcă nimeni nici măcar în Mozambic. Puterea presei în 1990 era uriaşă deoarece politicienii erau complexaţi de presă. Unii dintre ei, ca Iliescu, veneau din comunism şi erau complexaţi pentru că dacă te critica “Scânteia” în comunism puteai să duci să te culci. A fost până în ‘96 când a venit Constantinescu, au venit cei din Opoziţie care nu mai avea complexul presei, iar azi chiar nu mai are nicio putere, îmi pare rău să vă spun. Putere în sensul că cineva mai are insomnii că a fost criticat în presă. Puterea presei azi este în felul următor: dacă se doreşte ca cineva să fie dat afară nu presa îl dă, se livrează presei un document, documentul se pune în mişcare.

Petriana Condruţ: Cum s-a ajuns aici?

Ion Cristoiu: Din mai multe motive. Primul este că presa a fost spartă. A fost o operaţiune, dusă cu toată responsabilitatea, dusă de un deceniu, de distrugere a trusturilor. Eu am încredere în trusturile de presă. Trustul de presă îşi dă o atmosferă, o ierarhie, iar presa a fost spartă sub pretextul acesta de luptă împotriva mogulilor. Deşi trusturile niciodată nu au reuşit să se unească. Cu cât erau mai puternice cu atât se luptau între ele. Degeaba spune Traian Băsescu, nici în 2009 nu au reuşit toate împotriva lui, automat unul dintre ele devine adversarul celorlalte, că e concurenţă şi au fost înlocuite cu mici unităţi. În primul rând cu 10.000-30.000 de Facebook-uri, bloguri, făcute de unul sau doi. Ei, în sine, nu au putere, dar la un moment dat un mesaj dat la 2.000 de bloguri lasă imaginea de mare scandal. În  al doilea rând, politicienii nu mai sunt complexaţi, iar în al treilea rând, foarte mulţi colegi de presă s-au amestecat în tărâţa politicienilor.

Adrian Sârbu: Evenimentul Zilei. Personal îl consider primul produs ieşit din comun după 1989. Ce a adus bine poporului român, comunităţii jurnalistice, Evenimentul Zilei şi ce a adus rău?

Ion Cristoiu: Evenimentul Zilei este irepetabil şi dintr-un singur motiv. El a apărut într-o perioadă în care presa română era plină de editoriale, toate erau pline de texte mari şi de o pagină. Eu asemăn cu un alt moment din istoria presei româneşti care a fost Universul lui Cazzavillan, un italian rupt în fund care a venit aici şi vindea loţiune de păr. Şi el a constatat că în perioada aceea, inclusiv Timpul la care lucra Eminescu  erau de atitudine. Venea un conservator, ei aveau bani pe vremea aceea, ziarul era făcut de unu-doi, gen Caragiale, dar mai ales Eminescu, care scriau de dimineaţa până seara, şi erau de atitudine şi atunci a venit acest tip care a introdus în presă faptul avea o vorbă “nici cu unii nici cu alţii”. Ca să ne dăm seama că Universul lui Cazzavillan şi mai apoi a lui Stelian Popescu semăna cu Evenimentul Zilei e faptul că în D’ale Carnavalului, Miţa spune o să fac un scandal de o să se zguduie Universul. Sigur, Caragiale colabora la Universul...dar ea se gândea la Universul, nu la Adevărul, da?

A adus în presă articolul scurt, titlul tare, care atrăgea atenţia. Un singur comentariu era la Evenimentul, care era editorialul meu, bine ar fi să fie acum, câte o filă şi jumătate.

Ce a adus rău...Cred că faptul că a fost un ziar de luptă, a fost un ziar anti-Iliescu, dar nu ticălos, unde îl prindeam dădeam, dar niciodată nu am inventat despre el şi nu l-am insultat. A introdus nostalgia ziarului de mare tiraj care nu mai e posibil. Nu mai poate fi făcut.  Nici eu nu aş mai putea să fac acum un Evenimentul Zilei nici dacă aş fi tânăr.

Petriana Condruţ: Vă dau trei nume: Ceauşescu-Iliescu şi Iohannis. Încercaţi să găsiţi asemănările şi deosebirile.

Ion Cristoiu: Asemănările: deşi pare ciudat, toţi trei au conştiinţa că ei sunt cei mai importanţă din lume. Eu cred că îl “miros” mai bine pe Iohannis decât mulţi. Toţi îl văd ca un tip care abia aşteaptă să plece. Nu e adevărat. E un tip care are o părere foarte bună despre el, cum avea şi Iliescu şi Ceauşescu. Deosebirile fundamentale între Ceauşescu şi Iliescu este că Iliescu, cum spunea Ceauşescu despre Iliescu, era un palavragiu. Îi şi reproşa uneori Ceauşescu că nu are această capacitate de organizare, iar Iohannis chiar diferă de cei doi că nu face nimic.

Adrian Sârbu: Să ne punem în situaţia aceasta. Am ajuns la concluzia că ai scris o tonă de hârtie. Dacă ar trebui să concentrezi tona într-o pastilă, într-o vitamină pentru jurnalişti tineri şi să le dai, cum ar fi citită această esenţă?

Ion Cristoiu: Eu am numit gazetarul un istoric al clipei. Istoria este de genul feminin, deci are hachiţe. Istoria având hachiţe, niciodată nu vom putea fi profeţi. Alte învăţături: Niciodată să nu spui că aşa ceva nu e posibil. Este cea mai mare greşeală pe care o fac jurnaliştii în prezent. Spun <<Nu se poate. Să se rupă SUA de UE?>> Dacă spuneai cuiva în ianuarie ‘40 că în anul ăla o să rămânem fără Basarabia şi fără Ardeal, probabil se uitau “sunteţi nebuni?”

Adrian Sârbu: În această esenţă, pe care o transferi, te-ai referi la libertatea presei şi la curajul jurnalistului?

Ion Cristoiu: Nu. Nu cred că există un curaj al jurnalistului. Jurnalistul scrie. Nu cred că principalul pericol faţă de libertatea de a scrie este constrângerea. Cel mai mare pericol este dulceaţa. Nu cătuşele, leagănul, fotoliul. Masa, friptura, alea sunt de 100 de ori mai periculoase. Dacă te îmbrăţişează şi îţi dă şi o friptură zici da-o dracu de libertate, nici nu eşti conştient că nu mai eşti liber.

Adrian Sârbu: Spune-mi despre frică. Când ţi-a fost frică?

Ion Cristoiu: Niciodată

Adrian Sârbu: Când erai mic? Cine te-a bătut când erai mic?

Ion Cristoiu:Mama.

Adrian Sârbu: La şcoală?

Ion Cristoiu: Nu ţin minte, dar mama mă bătea pentru că eram încăpăţânat. Mă bătea când nu fugeam când ea mă bătea. Sunt Scorpion, şi ea avea o vargă şi voia să fug, că săraca era mama, şi eu nu fugeam, o scotea din minţi că nu fugeam.

Şi mai este un lucru care m-a influenţat în viaţă, spunea şi Preda despre el, este spaima de umilire. Ferească Dumnezeu. Adică eu devin fiară când încearcă cineva să mă pună într-o poziţie umilitoare. De asta nici nu suport umilirea românului. Eu nu sunt naţionalist dar de ce să fiu eu, roman, să fiu tratat pe plan european că sunt român. De ce? Eu, din punct de vedere gazetăresc, cred că avem în România ziarişti de 100 de ori mai buni decât proştii ăia de la marile ziare. Numai că ei au bani, au forţă, nu am complexul marii prese occidentale. Îi cunosc, pe unii din ei nici nu i-aş angaja să ştiţi, aşa de slabi sunt.

Petriana Condruţ: Cum vedeţi presa peste 50 de ani şi dacă aveţi un sfat pentru presa de astăzi?

Ion Cristoiu: Aoleo, peste 50 de ani?

Adrian Sârbu: Îţi pui problema că nu o să mai fii în viaţă peste 50 de ani? Eu în niciun caz nu mi-o pun.

Ion Cristoiu: Nu de asta, Peste 50 de ani cred că deja…. acum se scriu sms-uri. S-a redus tot mai mult textul, twitter e deja Balzac, presa se va reduce să vorbim prin semne, e o goană, o tendinţă la a simplifica viaţa, textul, de a nu mai gândi. Dacă se poate să consume repede titlul, ce ţi-a dat ăla. De exemplu emoticoanele, nu îmi vine să cred. Cum ar arăta Luceafărul lui Eminescu cu emoticoane.

Adrian Sârbu: Deci unde vezi presa peste 50 de ani? Când spunem presa…comunicarea în masă

Ion Cristoiu: La nivel de dat din mâini. Cred că se reduce. În sensul acesta. Cad săptămânalele, cad articolele mari, Totul este în materie de presă tot mai expeditiv.

Adrian Sârbu: Păi în cazul ăsta, tu la 40 de ani, eu la 20 de ani, peste 50 de ani nu mai avem ce face. Sau în următorii 50 de ani rămânem fără job. Te-ai gândit la alt job dacă rămâi şomer din presă?

Ion Cristoiu: Nu. Nu-mi imaginez altceva.

Adrian Sârbu: Chiar dacă nu ne mai citeşte nimeni.

Ion Cristoiu: Păi ce, eu scriu ca să mă citească cineva? Scriu. Nu glumesc.  Biblioteca Academiei are 2 milioane de volume. Şi la un moment dat eu caut o carte şi am găsit una “Căpitanul Costache”, unul scrisese prin 1848 şi descopăr că nu avea foile tăiate şi zic uite: un om a scris o carte, a fost aruncată într-un “cimitir” şi vine Cristoiu şi comandă, nu ştiu, cred că am găsit-o din întâmplare şi descoperă că acea carte a fost data în bibliotecă, dar nu a citit-o nimeni. Şi mă gândesc că poate peste 100 de ani vine unu şi zice, printre fişe, uite Cristoiu, ce carte a scris, ia să o comand la sală

Adrian Sârbu: Dacă o să vreau, peste 50 de ani, printre twitter-uri, emoticoane, semne, să citesc ceva de Ion Cristoiu, un text, ce mi-ai recomanda?

Ion Cristoiu: Proză. Am un text interesant care se numeşte “Cei trei crai de la Răsărit”, se petrece pe vremea comunismului şi unul citea Albina şi vin cei trei crai şi el îi ia drept spioni americani şi o întreagă poveste. Şi mai am o proză care îmi place: În Vintileasa la mine se petrec toate nebuniile şi unii aveau alambicuri ilegale de ţuică şi vârau în priză. În acel moment, ca să vedeţi ce demenţă, din cauza slăbirii curentului electric, în filmele care rulau la căminul cultural bandiţii nu mai călăreau aşa de repede.

Adrian Sârbu: Asta e România de acum 50 de ani, nu? Când ai scris-o?

Ion Cristoiu: Trăim într-o ţară care emană proză în fiecare zi. Am la mine un carneţel şi în el îmi notez tot ce văd, apoi am un carneţel mai mare. Sunt consemnările şi apoi fac din el proză la 2009. Mai am încă 10 ani de caiete de scris. România este o ţară pentru satirici extraordinară, care pune la dispoziţie fapte pe care nu le poate inventa.

Adrian Sârbu: Când te-ai simţit bine în România? Acum sau în urmă cu 30 de ani? 50 de ani?

Ion Cristoiu: Acum 50 nu ştiam cum arată România pentru că era blocată. Atunci oamenii erau toţi serioşi. Acum mă simt bine pentru că trăiesc într-o lume de proză. Eram în urmă cu câteva zile şi din greşeală am lăsat telefonul deschis şi răspund <<Ştiţi sunt cutare am fost colegi de liceu>> , surâd, bine. <<Şi vreau să vă dau vestea dumneavoastră >> Care, zic eu. <<Voi candida la preşedinţia României>>.

Adrian Sârbu: Dacă te ascult, trebuie să spun că presa trăieşte astăzi în epoca prozei tabloide

Ion Cristoiu: Mai degrabă telenovelă de tip turcească.

Adrian Sârbu: Ce epocă trăieşte România azi? Comunism, capitalism?

Ion Cristoiu: România trăieşte într-o permanentă tranziţie. Într-un fel îmi e ciudă că a existat Caragiale pentru că parcă trăim toţi într-un blestem al lui Caragiale.

Adrian Sârbu: E în puterea noastră să restaurăm puterea presei? Să o restabilim...

Ion Cristoiu: Nu, pentru că trebuie să restabilim cititorul, noi depindem de cititor şi cât cititorul nu are în modul lui de a gândi critica şi atunci biruie tabloidul, cel care născoceşte. Degeaba îi spui românului nu e posibil aşa ceva pentru că el o crede.

Adrian Sârbu: Deci nu are putere decât presa tabloidă, asta sugerezi.

Ion Cristoiu: Da, dar nici ea nu are putere mai mult de o zi. Şi e o nuanţă: titlurile din presa tabloidă, el nu citeşte conţinutul şi zice mă am citit undeva

Petriana Condruţ: Domnule Adrian Sârbu, cum îl descrieţi pe Ion Cristoiu?

Adrian Sârbu: Eşti cel mai important jurnalist român afirmat după Revoluţie, dar şi înainte pentru că ştim, nu erau mulţi. Nu doar în calitate de om care scrie, ci şi în calitate de om care ai creat echipe. Descoperim acum că ai produs cam o tonă de hârtie scrisă într-un efort de 50 de ani şi îmi spui că tu practic eşti ca şi colonelul Buendia din “Un veac de singurătate” care trăieşte plăcerea de a scrie pentru el însuşi. Crezi că asta ar trebui să fie ultimul text în pastila de esenţă pe care i-o transmiţi unui tânăr care vrea să devină jurnalist şi care vrea să înveţe? Pentru că dacă e aşa, concluzia discuţiei noastre este “Nu mai e nevoie de jurnalişti, nu mai e nevoie de presă”.

Ion Cristoiu: Vă contrazic. Ultima frază e următoarea: şi dacă este Apocalipsa, în primul rând că dacă este Apocalipsa este breaking news, nici nu îmi imaginez, a început Apocalipsa şi este în mijloc şi mai e putin şi îţi faci meseria de gazetar şi transmiţi, deşi ştii că nu se mai uită nimeni. Nu te gândi la ce îţi foloseşte ce scrii. Un gazetar nu scrie gândindu-se la glorie, la cine îl va citi.

Adrian Sârbu:  Meseria de gazetar este artă şi satisfacţie pură.

Ion Cristoiu: Da, pe care o dă trăirea cât scrii.

Adrian Sârbu: Prin urmare nu pot trăi din meseria de gazetar.

Ion Cristoiu: După asta vin şi banii. Niciodată nu mi-am pus problema cât câştig. Niciodată. Când am avut angajamente cu televiziunile eu discutam: Ce fac. Şi apoi venea momentul cel mai jenant. Şi eu mă gândeam cât să fie să nu sară peste hotarele acelea. Că dacă sare, e mită. Trebuie să munceşti, în sine trebuie să fii satisfăcut că ai terminat şurubul.

Mie, dintre foarte multe multe pagini literare, cel mai mult mi-a plăcut sfârşitul din mitul lui Sisif. Ăla urcă bolovanul, cade bolovanul. Şi spune aşa: lupta singură ajunge unei vieţi de om. Urcarea bolovanului, chiar dacă pică înapoi e suficientă să fii fericit. Deci noi să fim fericiţi că urcăm un bolovan, cade, dar urcarea bolovanului ne face fericiţi.

Adrian Sârbu: Ai vrut să îţi vorbesc de Jack. Noi nu am fost nici prieteni de şpriţ, el era şef pe culoarul lui, eu eram pe treaba mea cu cinema, dar sunt câteva momente în care Jack m-a convins că este ceea ce este şi el din modestia asta a lui de ţăran de la Găgeşti din Deal, m-a convins că orice clipă petrecută este nu doar una plăcută, dar şi una memorabilă. Presa înainte de ‘89 era o nenorocire. Pe vrea aceea presa care se citea era suplimentul lui şi ulterior s-a citit Flacăra, care oricât l-am înjura noi azi pe Păunescu a fost un jurnalist extraordinar şi produsul a fost unul extraordinar. Îmi amintesc de Cristoiu la Expres Magazin, pe vremea aceea eram la Guvern şi încercam să revin în meseria mea. Şi într-adevăr ce a făcut acolo a fost un act de curaj în fiecare zi. Curaj de care Jack nu vorbeşte. Evenimentul Zilei a fost un act de mare curaj pentru că a fost prima instituţie media creată după Revoluţie. Următoarea a fost Pro TV. Şi cam aici s-a terminat cu instituţiile noastre media, care să răspundă criteriilor unor instituţii media. Evenimentul a fost prima instituţie media creată de el, a fost vârful ziarului în istoria României. După Evenimentul nu a mai existat ziar şi nu i-am spus-o niciodată, putea să mai existe câţiva ani, dar a apărut Pro Tv şi i-a luat publicul.

Era la Evenimentul Zilei, din când în când mergeam la el, mă invita în general înainte de a scrie editoriale, avea un birou plin de cărţi şi mai discutam. Cu curiozitatea lui mă întreba ce ştiu de aia, cum e aia. Tocmai dădusem drumul la radio, cred că era în ‘93. Şi îmi pune o întrebare pentru mine fundamentală: ce înseamnă instinctul jurnalistului. Jack şi acum aşa face. Mă sună şi mă întreabă <<ce părere ai despre aia?>> El are o părere. Dar poate sunt lucruri pe care le vede, poate nu le vede. Şi mă întreabă <<Ce părere ai de acest Stoica de la Cluj?>> Şi m-a întrebat cu mirarea ţăranului din Găgeşti şi revolta etică a jurnalistului care vede cum un om păcăleşte oameni sărmani. Era mirat şi nu îi venea să creadă că aşa ceva e întâmplă. Noi am trăit vremea Caritasurilor toţi anii ‘90. Şi m-am dus, nu aveam nici Pro Tv, nici radio, aveam o echipă de filmare, l-am luat pe Tatulici, l-am trimis acolo şi l-am trimis cu Boncea. Tatulici s-a dus şi s-a întors convins că Caritasul este cea mai mare invenţie economică a României. I-am povestit lui Jack, a râs. Boncea, care era un tânăr, 20 de ani, a filmat şi el un alt final. Şi respectivul reportaj i l-am dat lui Răzvan Teodorescu, la TVR. Tatulici a crezut că dau finalul lui, dar eu am tăiat finalul lui Tatulici. Tot reportajul era cu Tatulici, care lăuda Caritas, şi la final bucată făcută de Boncea, un jurnalist la început care nu avea altă regulă decât să vadă realitatea aşa cum e. În acel moment i-am dedicat acest reportaj lui Jack, astăzi îi spun prima dată, pentru că el mi-a deschis ochii. Eu trăiam, mă uitam la acest Caritas şi nu-l vedeam. Aşa cum mi-a deschis ochii, într-o zi, într-o istorie a jurnalismului, Ion Cristoiu a răsturnat Binomul. Securitatea de la putere, Securitatea asta creată de Băsescu, cu toată echipa de oameni deştepţi, a confiscat atât puterea politică cât şi puterea mediei şi puterea judecătorească. Eu le-am spus-o. Am avut şi de pătimit din cauza asta. Ion Cristoiu a răsturnat asta cu încăpăţânarea lui de ţăran din Găgeşti Deal a răsturnat această putere a acestor mesianici acoperiţi convinşi că fac ce fac, care în slujba obsesiilor lor au fost întorşi de un singur om. Acest încăpăţânat, Ion Cristoiu. Pentru mine, că are 50 de ani de viaţă, 80-100 de ani, eu cred că va mai scrie 50 de ani, îl voi mai citi şi eu şi alţii, iar unii îl vor înjura, dar întotdeauna, pentru mine, Ion Cristoiu va fi, fie acel chinez cu punga în mână în faţa tancurilor din Tiananmen, în ‘89, fie acel om care în fiecare zi se aşază cu nelinişte în faţa computerului ştie că trebuie să scrie 2-3 pagini la editorialul care este pariul lui cu viaţa şi cu istoria personală şi care întotdeauna a fost Gică contra. Şi pentru mine un exemplu în meseria asta că un om poate să răstoarne lumea. Aşa îl văd eu pe Ion Cristoiu.

Ion Cristoiu: Nu, acum trebuie să fac eu finalul. Domnul Adrian Sârbu a spus un lucru, nu direct, pentru care generaţia dumneavoastră trebuie să ne invidiaţi. N-o să mai trăiţi în veci ce am trăit noi. Acum trăiţi un nenoroc, trăiţi o viaţă normală. Noi am trăit căderea lui Ceauşescu. Un mare avantaj pentru un ziarist este că trăieşte anumite vremuri. Căderea lui Ceauşescu, mineriade.

Adrian Sârbu: Am trăit mai multe revoluţii decât orice generaţii de pe pământul ăsta

Ion Cristoiu: Aşa este şi am trăit în puterea vârstei, că putea să mă prindă. Am prins, ca ziarişti, în prima linie, acum vi se pare că e nu ştiu ce că unul a demisionat...

Adrian Sârbu: Şi o concluzie. Jurnaliştii adevăraţi sunt nemuritori