FĂURITORI AI UNIRII ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE Deţinut la Sighet şi rearestat în 1957. Istoricul Zenovie Pâclişanu a murit torturat în arestul MAI, la 71 de ani

Zenovie Pâclişanu e un istoric prea puţin cunoscut în zilele noastre, în raport cu notorietatea sa din trecut: opera şi arhivele i-au fost distruse de Securitate. Extrem de activ la Marea Unire, a fost unul dintre fruntaşii Bisericii greco-catolice în clandstinitate. Destinul său a fost tragic, ca al multor făuritori ai Unirii, supuşi represiunii comuniste.

Arestat pentru ”spionaj în favoarea României”, a fost delegat de Blaj la Alba Iulia

Zenovie Pâclişanu s-a născut la 1 mai 1886, în satul Straja din comuna Berghin, jud. Alba. A absolvit şcoala primară în satul natal, iar liceul şi Facultatea de teologie la Blaj, în 1906, continuat cu studii universitare teologice la Budapesta (1906-1910) şi cu un doctorat la Viena (susţinut în 1914), perioadă în care a început să publice primele sale studii de istorie.

Revenit în ţară, a fost numit director al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane, preot la Catedrală şi profesor suplinitor la Academia Teologică, dar după doi ani, în 1916, a fost arestat de autorităţile maghiare, fiind învinuit de ”spionaj în favoarea României”. A fost pus în libertate după cinci săptămîni. Extrem de activ în cercurile unioniste, în 1918 s-a implicat din toate puterile în evenimentele premergătoare Unirii. A fost unul din semnatarii unei  "Chemării" a Consiliului Naţional Român din comitatul Alba, pentru organizarea politică şi militară a românilor, la o adunare naţională de la Blaj, în 4 noiembrie 1918 şi a fost numit secretar al cancelariei Consiiului Naţioal Român.

A organizat gărzi naţionale locale în ţinut şi a preluat alături de un grup de profesori şi publicişti din Blaj revista „Unirea”, „Foaia” bisericească-politică a Bisericii Unite,  transformînd-o în „ziar naţional cotidian”.  A fost delegat la Alba Iulia, unde la şedinţa care a avut loc în noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie 1918 „a fost cel care a transmis mesajul categoric al Blajului, privind dorinţa sa ca Unirea să se facă «fără condiţii»”, iar între 1918 şi 1919 a fost unul din secretarii Comitetului Executiv al Comitetului Naţional Român din Blaj.

Anchetat de Gheorghe Enoiu, a fost întemniţat la Sighet, alături de alţi delegaţi la Alba Iulia

În noaptea de 5/6 mai 1950, cînd au fost arestaţi şi încarceraţi în penitenciarul de la Sighet foştii demnitari, între ei s-au aflat şi nu mai puţin de 13 istorici, printre care şi personalităţi ale Adunării de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Ion Lupaş ş.a.). Zenovie Pâclişanu s-a numărat printre ei. După ce a fost reţinut de Securitate, fiind întemniţat iniţial in arestul M.A.!., apoi la penitenciarul Jilava, a fost interogat de ofiţerii Direcţiei de Anchete, „pînă cînd se vor strînge probe împotriva sa".

Chiar şi fără suficiente dovezi pentru trimiterea lui în justiţie după aceste anchete, poliţia politică comunistă a decis ca Zenovie Pâclişanu să primească o pedeapsă administrativă, fără drept de apel, fiind "încadrat în unitate de muncă" pe termen de 24 luni şi a fost în trimis de Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului, la 5 iulie 1950, împreună cu cel de al doilea lot de foşti demnitari la penitenciarul Sighet, cu indicaţia de a fi introdus în celulă "cu preoţii". Spre deosebire de ceilalţi întemniţaţi ai Sighetului, numele său a rămas mult mai puţin cunoscut, pînă la restituirea figurii sale făcută istoriei de către cercetătorul Claudiu Secaşiu, de la CNSAS.

 De pe parcursul detenţiei sale la Sighet se ştie că Zenovie Pâclişanu a stat în 1952 o lună şi jumătate în aceeaşi celulă cu preotul unit Alexandru Raţiu, timp în care au "discutat numai chestiuni de istorie bisericească, deoarece în cameră se mai aflau şi alte persoane, faţă de care Pâclişanu se ferea să vorbească". Pe cei care l-au cunoscut în această perioadă a detenţiei la Sighet, "îi uimea cu cunoştinţele sale în domeniul istoriei". Despre el, episcopii Suciu şi Ploscaru "au vorbit elogios” în celula lor de la Sighet.

 Anchetatorii din anii 1949-1950 nu au cunoscut, spre deosebire de aceştia, calitatea de vicar general clandestin al eparhiei Blajului pentru Vechiul Regat, pe care Zenovie Pâclişanu a primit-o după arestarea episcopului auxiliar Vasile Aftenie. Faptul a fost cunoscut de securişti abia după o anchetare a doi prelaţi greco-catolici în martie 1952, care au menţionat că numirea lui Pâclişanu a făcut-o "Nunţiul Papal Patrik Gerald O'Hara, în primăvara anului 1949”. Cînd fusese prima oară anchetat în 1949-1950 de Iocotenentul de Securitate Gheorghe Enoiu, la întrebarea "dacă vi s-a încredinţat de cineva vreo funcţie în cadrul fostei biserici greco-catolice după ce aceasta s-a dizolvat", Zenovie Pâclişanu negase şi şi-a menţinut poziţia, recunoscînd aceasta doar la re-anchetarea sa în 1952, confruntat cu declaraţiile celor doi preoţi.

De astă dată, împotriva lui Zenovie Pâclişanu se concretiza acuzaţia că "a favorizat” mai mulţi  prelaţi clandestini greco-catolici, „ştiind că aceştia erau urmăriţi de autorităţi". Anchetatorul Gheorghe Enoiu a propus superiori lor săi, iar aceştia au aprobat, "ca Pâclişanu Zenovie să fie adus la D.G.S.S”. de la Sighet, să fie cercetat despre cele semnalate şi apoi să i se întocmească acte de trimitere în justiţie”.

Pe 27 martie 1952, Direcţiunea Regională Baia Mare a Securităţii îl transfera pe Pâclişanu la Bucureşti, în arestul "A" al M.A.I. şi apoi, din 31 martie 1952, transferat la Jilava, cu indicarea precisă a celulei (nr. 23, probabil „încadrară informativ”).  La finalul anchetei, Zenovie Pâclişanu a fost trimis în justiţie, acuzat că "se face vinovat de favorizare de infractor şi omisiune de denunţ" şi a fost condamnat, prin sentinţa nr.142 din 28 octombrie 1952, la „6 ani închisoare corecţională, 5 ani degradare civică, 200 lei amendă, confiscarea averii personale şi 200 lei cheltuieli de judecată”, pentru "delictul de uneltire contra ordinei sociale". Pedeapsa i s-a redus ulterior la 3 ani şi a fost eliberat la 25 septembrie 1953: la eliberare, şi-a găsit casa ocupată şi soţia mutată la subsolul propriului imobil, care îi fusese naţionalizat. A încercat să-şi reia studiile istorice, în arhivele Mitropoliei de la Blaj, fără să ştie că era supus unei atente suprabegheri de către Securitate.

Informatorii ”Zisu” şi ”Locomotivă” l-au urmărit pas cu pas

”Prin agentura noastră informativă s-a stabilit că susnumitul desfăşoară activitatea greco-catolică clandestină”, menţiona un raport din ianuarie 1954 al Securităţii din Alba. Ca urmare, „veţi lua de urgenţă măsuri pentru încadrarea informativă a lui Zenovie Pâclişanu şi Ortensia Pâclişanu, cu scopul stabilirii în întregime a activităţii lor clandestine. Veţi dirija în acest obiectiv pe informatorii «Zisu» şi «Locomotivă», care au posibilitatea de pătrundere, veţi studia şi recruta noi informatori, pe care-i veţi dirija apoi în acest obiectiv”.

Informatorii au dat rezultate, astfel că, inclusiv în urma „filării” lui Zenovie Pâclişanu, care i-a vizitat la Spitalul Floreasca (pe atunci „I.C. Frimu”) pe cei trei episcopi greco-catolici Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, aduşi aici după detenţia de la Sighet, căreia îi supravieţiseră, „pentru refacere”. Tuturor  li s-a preschimbat printr-o decizie a M.A.I. din 19 aprilie 1956 „dosarul de verificare nr. 528 în dosar de acţiune informativă de grup”, cu denumirea de “Grupul clandestin greco-catolic”. Securitatea nu a putut să nu observe că atît aceştia, cît şi vizitatorul lor  erau în continuare fideli bisericii lor în clandestinitate, ceea ce în ochii Securităţii era o ”intensificare a activităţii contrarevoluţionare”.

Zenovie Pâclişanu a fost urmărit, ca asociat al episcopilor greco-catolici abia eliberaţi. Pe 12 iunie 1956, pe numele lui s-a deschis un dosar de urmărire informativă, „fiind suspect de legături cu străinătatea”, pe lîngă informatorii amintiţi folosindu-se şi ”T.O”. (tehnică operativă – interceptarea convorbirilor), cît şi interceptare corespondenţă. Toate acestea au furnizat suficiente probe: ”suspiciunile au fost confirmate, fiind luate măsuri de arestare şi trimiterea sa în justiţie”.

Faptele reţinute au fost acelea că „dus activitatea de trădare de patrie, prin faptul că a transmis, prin preotul Pavel Mircea, plecat definitiv în S.U.A., scrisori cu conţinut calomniator la adresa statului nostru”. Urmărirea informativă a fost închisă la 19 aprilie 1957, cînd s-a decis a doua arestare a sa. Motivul oficial al arestării a fost spionajul: ”a avut legături cu preotul belgian François [Wan der Iunkeid], condamnat în anul 1957 pentru activitate de spionaj în favoarea Vaticanului”. De fapt, era vorba de legăturile sale cu episcopii greco-catolici eliberaţi de la Sighet şi de poziţia de conducere în biserica greco-catolică clandestină.

Pâclişanu, ca Vicar clandestin al greco-catolicilor din Vechiul Regat

În scurta perioadă în care s-a aflat în libertate, Zenovie Pâclişanu s-a arătat mult mai prudent în relaţiile cu semenii, dar nu s-a dezis şi a continuat să activeze ca preot unit clandestin. Dimpotrivă. A fost ulterior acuzat şi că şi-a reluat calitatea de vicar clandestin pentru Vechiul Regat. Informatorii ”Zisu” şi ”Locomotivă” îşi făcuseră datoria.

Securitatea cunoştea că îi vizitase pe episcopii Ioan Bălan, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu la spitalul Floreasca din Bucureşti, precum şi că episcopul Rusu, care primise  „împuternicirea Vaticanului de a conduce Biserica Unită din România”, îl confirmase vicar secret pentru activitatea clandestină greco-catolică în Vechiul Regat pe Zenovie Pâclişanu, căruia Securitatea îi atribuia "un rol important în conducerea clandestinităţii greco-catolice pe ţară".

O mărturie a preotului greco-catolic clandestin Vasile Mare arată cum s-a produs această alegere: “Zenovie Pâclişanu a fost un mare istoric. Deşi era teolog, el nu s-a implicat înainte de 1948, în problemele pastorale. S-a dedicat mai mult istoriei şi a îndeplint funcţiuni publice, mai ales în cadrul Ministerului Cultelor, unde a fost director. Înainte de arestarea episcopului vicar Vasile Aftenie se stabilise succesiunea pentru demnitatea de vicar de Bucureşti: dacă dispăreau Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu. Ulterior, noi, preoţii clandestini din Bucureşti rămaşi în libertate, ne-am adunat şi am hotărît – într-o exprimare plastică – să ne lăsăm la fund şi să-l solicităm pe Zenovie Pâclişanu să preia conducerea Vicariatului. L-am chemat, iar el a acceptat să ia asupra lui toată răspunderea […]. L-a mărturisit pe Dumnezeu într-un mod admirabil”.

Ca vicar clandestin, a luat iniţiativa de a da unor preoţi indicaţii pentru redactarea unor "memorii pe sate", „în mod secret şi individual”, în primăvara anului 1955, ”acolo unde cetăţenii doresc să rămînă greco-catolici şi acestea să fie înaintate guvernului". Cum era de aşteptat pentru cei ce-l ştiau, de la eliberarea din 1953 şi pînă la cea de a doua arestare în 1957, Zenovie Pâclişanu a primit vizita a numeroşi preoţi şi credincioşi greco-catolici din ţară, care îl căutau la Bucureşti, "ştiind despre el că are legături cu diverse persoane, că este bine pregătit din punct de vedere bisericesc şi ca fiind un element în vîrstă are experienţa vieţii”.

Mulţi dintre ei doreau o confirmare a zvonurilor care circulau tot mai des, "şi anume că s-ar duce tratative între Guvern şi Vatican pentru repunerea în drepturi a bisericii greco-catolice", dar căutau mai degrabă o întărire în credinţă şi sperau "ca să se mai poată efectua slujbe greco-catolice în mod legal”. Pe preoţi, Pâclişanu îi îndemna "să desfăşoare o activitate intensă clandestină pentru a păstra credincioşii greco-catolici", iar pe cei din urmă "să nu meargă la bisericile ortodoxe ci la cele romano-catolice". Spunea, între altele că vor arăta „astfel lumii că noi (greco-catolicii) existăm şi nu ne-am autodesfiinţat, aşa cum ni se spune".

Zenovie Pâclişanu avea să plătească scump această răspundere asumată, de a păstra credinţa greco-catolică în clandestinitate.

Condamnat după moarte, averea i-a fost confiscată, iar manuscrisele şi arhiva i-au fost distruse

A doua arestare a lui a survenit la 18 aprilie 1957, cînd asupra României Populare se dezlănţuise un nou val de teroare politică. Ancheta la care a fost supus a avut consecinţe tragice. Avea deja 71 de ani şi nu abjurase nicio clipă de la Biserica sa. În faţa ofiţerului anchetator, mărturisea vederile sale asupra viitorului greco-catolicilor în noile condiţii politice, pe care le împărtăşise episcopilor uniţi, întîlniţi la Spitalul Floreasca: „nimeni nu contestă că episcopii au rămas greco-catolici [...].  Ar trebui ca masa credincioşilor să facă memorii către guvern, pe care să le semneze mulţi şi în care să ceară repunerea în drepturi a bisericii greco-catolice”.  

Activitea în clandestinitate a greco-catolicilor sporise, iar Zenovie Pâclişanu a fost considerat unul dintre vinovaţii pentru acest fapt. Cînd a fost reţinut la 18 aprilie 1957, Securitatea adunase numeroase informaţii despre el. Prima anchetă a început chiar în noaptea arestării, iar la ora 5 dimineaţa, „Securitatea a urmărit să obţină recunoaşterea crimei „de trădare de patrie", deşi la început în negase orice "activitate duşmănoasă". Bătrînul de 71 de ani, veteran al Marii Uniri, fuses torurat de către anchetatorul său, locotenentul Gheorghe Puşcoci. Ameninţările acestuia sunt chiar transcrise în procesul verbal de anchetă, presărată cu imprecaţii: "d-ta ai fost şi eşti un duşman înrăit al regimului democrat popular din R.P.R.!”

Ancheta a durat din noaptea arestării (18/19 aprilie 1957) şi pînă la 29 august 1957. La procesul care s-a judecat în zilele de 23-24 octombrie 1957 de către Tribunalul Militar al Regiunii II-a Militare Bucureşti, Pâclişanu, şi-a retras unele afirmaţii făcute în timpul anchetei la Securitate, dar cu toate acestea, prin sentinţa nr. 215 din 24 octombrie 1957 a fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 6 ani degradare civică, pentru "crima de înaltă trădare", plus pedeapsa complementară a confiscării totale a averii personale. În aceste împrejurări, vasta sa bibliotecă istorică, cît şi documentele privind pregătirea şi desfăşurarea Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 s-au pierdut pentru todeauna.

Patru zile mai tîrziu, la 31 octombrie 1957, Zenovie Pâclişanu înceta din viaţă, în arestul "A" al M.A.I. (situat în subsolul clădirii M.A.I., din Piaţa Palatului, astăzi sediul aceluiaşi minister. Fapt rar în cazuri similare, medicul legist Alexandru Ionescu a avut curajul să consemneze în raportul medico-legal că "pe cap, în regiunea parietală stîngă se remarcă o crustă de contuzie roşie brună < ... >, reprezentînd urma unei Ioviri cu sau de un corp dur, care putea data de 7-10 zile”. Deşi Pâclişanu murise, s-a judecat şi recursul său, condamnarea fiind reconfirmată. La 1 aprilie 1958, cinci luni după moarta sa, i s-a închis şi dosarul de urmărire informativă. Destinul lui Zenovie Pâclişanu este emblematic pentru cel al unei întregi generaţii de făuritori ai Unirii, sacrificaţi de Securitate, „vîrful de lance” al „luptei de clasă”, de fapt al regimului de ocupaţie sovieto-comunistă a României.