FOCUS: La umbra unui stejar din Sibiu s-ar fi odihnit Mihai Viteazu, iar tinerii îşi jurau iubirea

Pierdut într-o mare de arbori tineri, care-l înconjoară din toate părţile, protejându-l de vijeliile ce l-ar putea pune la pământ, stejarul multisecular din pădurea Bradului este un loc de pelerinaj pentru drumeţi şi visători.

Iarna vine în valuri pe Valea Hârtibaciului, zilele cu soare cald alternând cu cele în care norii cern mantie fină de nea peste pământ. Vălătuci de fum curg între casele din Caşolţ, localitate despre care toamna se vorbeşte intens lângă grămezile de varză aflate la vânzare prin mai toate târgurile judeţului.

Poteca spre stejarul despre care specialiştii spun că ar aduna peste 700 de ani pleacă sub forma unui drum forestier care se îngustează odată cu intrarea în pădure, pentru ca, la un moment dat, să dispară complet sub covorul gros de frunze.

Sunt mulţi drumeţi dornici să întâlnească respectabilul stejar, majoritatea din Sibiu, însă destui şi din afara judeţului, care au citit despre ieşirea în aer liber organizată de Nicoleta Ocneriu, ghid „Anii Drumeţiei”, programul de ecoturism care de cinci ani oferă iubitorilor de natură şansa de a fi „liberi în aer liber”.

Sunt familii cu copii, oameni maturi, elevi, studenţi, cupluri de îndrăgostiţi care tocmai au sărbătorit ziua Sfântului Valentin, IT-şti, educatori, ingineri sau muncitori. Au ocupaţii şi preocupări diferite, însă pasiunea pentru drumeţie îi ţine laolaltă, în jurul ghidei care le oferă informaţii despre Valea Hârtibaciului, odinioară locuită de comunităţi vaste de saşi, despre faună şi floră, despre tradiţiile şi obiceiurile locului.

Ninsoarea fină se sfârşeşte chiar înainte de a ajunge la venerabilul stejar. Îi zărim silueta noduroasă printre copacii zvelţi. Copiii sunt primii săi oaspeţi pe ziua de azi. „Mamiii, l-am găsiiit!”, „Uaaai, ce mare eeee!”, răsună glasurile în adâncul pădurii.

Cei mici se bucură, cei mari scot telefoanele şi încep să-l fotografieze. Până la urmă, avem de ce să ne mirăm: trunchiul măsoară 12-13 metri înălţime şi are o circumferinţă de peste 7 metri. „Am adus ceva de măsurat”, anunţă Nicoleta Ocneriu, în timp ce scoate o panglică gradată, de tipul celor folosite de croitorese. Lumea aşteaptă măsurătorile: la bază, stejarul are o circumferinţă de 12 metri, în timp ce mai sus, cam la 1,5 metri deasupra solului, trunchiul adună 7,34 metri.

„Se spune că sub acest stejar a făcut popas Mihai Viteazul. A mâncat şi s-a odihnit, apoi a plecat în fruntea oştirii sale”, începe Nicoleta Ocneriu o scurtă istorioară despre trecerea domnitorului muntean prin aceste locuri.

Un sâmbure de adevăr există, în condiţiile în care Mihai Viteazul şi-a condus armata venind dinspre Braşov, urmând Râul Olt, care ajunge şi lângă localitatea Bradu. Mergea în direcţia Tălmaciu, unde şi-a întărit armata cu oştenii legendarului Baba Novac, pentru ca, pe 28 octombrie 1599, la Şelimbăr, să-l înfrângă pe principele Andrei Báthory.

Stejarul nu a auzit doar zăngănit de arme, ci şi jurăminte de iubire: „Bătrânii din Caşolţ şi Bradu spun că, odinioară, aici veneau tinerii înainte să plece la oaste. Veneau cu iubitele lor cărora, sub coroana stejarului, le jurau iubire şi le rugau să-i aştepte, să nu se mărite până ei nu se întorceau de la război.”

Şapte adulţi îşi dau mâinile şi înconjoară trunchiul noduros al stejarului. Este o îmbrăţişare caldă, venită ca un îndemn spre rezistenţă, dar şi ca o mulţumire pentru un trecut încărcat de istorioare, pe care doar uriaşul cu scoarţă maronie le ştie.

Secolele au fost necruţătoare cu vestitul stejar din Pădurea Bradului: crengile i-au fost smulse, o parte din coajă a dispărut, iar verile devin tot mai fierbinţi în lipsa frunzelor. Probabil că nici seva pământului nu-i mai circulă prin trup, însă colosul se încăpăţânează să reziste fiind, în felul său tăcut, ultimul martor al unor vremuri de mult apuse.

Nu departe, pe coasta unui deal domol ce coboară spre Caşolţ, câţiva stejari răzleţiţi, care parcă au fugit din desişul pădurii, domină păşunea cu trunchiurile lor maiestuoase. Fiecare adună câteva secole de existenţă, poate câte 4 sau 5, stârnind curiozitatea şi admiraţia celor veniţi să-i vadă. La marginea Caşolţului, în pădurea în care Valea Hârtibaciului se îmbrăţişează cu Ţara Oltului, găsim arbori multiseculari cum rar întâlneşti laolaltă în ţara noastră. Au rădăcinile adânc înfipte şi, în lipsa frunzelor, cel mai bătrân dintre ei se hrăneşte din poveştile celor veniţi să-l vadă.