Fraţii lui Ceauşescu la Revoluţie. Nicolae Andruţă Ceauşescu: „A ieşit Iulian Vlad şi mi-a spus în şoaptă: «Milea a fost sinucis»” (II)

Nicolae Andruţă Ceauşescu, fost şef al Şcolii de Securitate de la Băneasa în zilele revoluţiei, şi-a prezentat el însuşi o versiune scurtă a biografiei, în faţa Comisei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989.

„M-au trimes în Scorniceşti, să facem colectiv şi apoi mă iau în şcoala militară”

„La 16 ani, în 1940 am venit la Bucureşti, am dat examen la la o şcoală de tehnică auto, am luat toate examenele, dar n-am putut sări o bară şi m-au picat. Apoi am deschis un birt, apoi am făcut armata, m-am dus la cumnatul fratelui meu, Petrescu Gheorghe, care era ofiţer, am vorbit şi cu Nicolae: m-au trimes în Scorniceşti, să facem colectiv şi apoi mă iau în şcoala militară. M-am dus la regionala de partid, am făcut organizaţia de partid la Scorniceşti şi în toamna lui 1950 am terminat de făcut CAP-ul. În 51 m-am căsătorit, dar consiliul n-a mai vrut să meargă la muncă cu mine, am făcut adunare generală, s-a reorganizat organizaţia de partid. Am rămas în afara partidului. M-am dus la Piteşti. Apoi am venit în Bucureşti strungar la IAR pînă în 1958, cînd m-am dus la fratele meu, Marin.

M-a primit Pîrvulescu, mi-au restituit carnetul de partid cu vechimea din 1945, m-au făcut ofiţer de Miliţie, instructor la direcţia politică. Ceauşescu era la sanatoriu de 6 luni, M-au dat la Capitală, stăteam într-o locuinţă cu Adela şi Gogu (Gheorghe) Petrescu. Adela nu ştia carte, era analfabetă. Cumnatul Gogu venea beat, o bătea pe Adela, m-am dus după o bătaie să le spun cazul lui Nicu şi Elena. Am fost transferat ca inspector de cadre la capitală (M.I.), apoi locţiitor politic, la batalionul de circulaţie. În 1963 am fost trimis la Ştefan Gheorghiu, după 3 ani am terminat, apoi m-au luat la Direcţia de Informaţii Externe, tot ca lucrător de cadre în 1978, cînd a trădat Pacepa. I-au arestat pe toţi, a venit Postelnicu şi m-am dus la Nicolae, pentru că şi pe mine m-au ţinut arestat trei zile. Nicolae a spus să nu mai vin pe acolo la el, că «toţi aţi trădat». De atunci nu m-am mai întîlnit cu el. Din 1978, noiembrie, şi pînă cînd am fost arestat, am fost şeful şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa. Am 2 copii”.

Silviu Brucan: „Erau 20 de ofiţeri arabi la Andruţă”

Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa era locul de pregătire a viitoarelor cadre ale poliţiei politice comuniste. Andruţă Ceauşescu nu a dat foarte multe informaţii despre unitatea din subordine în faţa Comisiei Gabrielescu. A specificat doar că „în Securitate erau admişi la şcoală cei care cel puţin 1-2 ani de zile aveau o activitate în domeniu (foşti soldaţi care se remarcaseră în cursul stagiului militar la Securitate, subofiţeri din cadrul instituţiei, sau cel puţin informatori care se făcuseră deosebit de utili – n.n.). La fel şi în miliţie. Erau trimişi de Inspectoratele judeţene, noi organizam admiterea”. Cînd a fost întrebat de ”cursanţii arabi” de la Băneasa, între care mulţi au bănuit că s-ar fi regăsit celebrii terorişti, Nicolae Andruţă Ceauşescu a fost la fel de defensiv: ”nu am ştiut şi nu ştiu nimic despre terorişti, doar ce am citit în ziare.

CITEŞTE ŞI: 14 decembrie 1989: A început sau nu Revoluţia la Iaşi?

Aveam elevi din Arabia, cîte 15-16 elevi pe an, la secţia Securitate, cîte 2-3 şi la secţia Miliţie, Dar cu puşcă cu lunetă nu i-am învăţat să tragă. Arabii au fost şcolarizaţi pînă în 1987”, susţinea el. Adăugînd că „era şi congolezi, învăţau româneşte, veneau de acasă cu cunoştinţe de limba română”. Comisia Senatorială fusese informată de aceşti studenţi arabi de la Şcoala de Securitate Băneasa de către Silviu Brucan: ”erau 20 ofiţeri arabi la Andruţă, unul rănit, unul mort. A venit un avion libian cu ajutoare şi la întoarcere au fost luaţi toţi aceştia, inclusiv mortul de la morgă şi rănitul din spital.

Aceste informaţii le-am avut atunci, acum nu mai pot dovedi”. Orice probă a „teroriştilor arabi” dispăruse demult. Dar comisia şi-a continuat investigaţiile.

După fuga fratelui său cu elicopterul, Nicolae Andruţă Ceauşescu a fost arestat, fiind recunoscut apoi de unii revoluţionari ai baricadei de la Inter ca unul care a tras în ei şi a dat ordin elevilor de la Şcoala de Securitate să tragă in manifestanţi. S-a afirmat că el însuşi, Andruţa Ceauşescu, ar fi tras înspre gura metroului de la Piaţa Universităţii, omorînd cîteva persoane. Dar, potrivit unor surse judiciare, expertiza balistică nu a confirmat că au fost trase cu pistolul inculpatului. A apucat să fie audiat în 1994, după ce fusese eliberat pe caz de boală din penitenciar, de către Comisia Senatorială pentru ancheta evenimentelor din decembrie 1989,. Ocazie cu care şi-a prezentat şi schiţa biografică de mai sus, dar a vorbit şi despre ce a văzut şi ce a făcul el în zilele revoluţiei. A fost reîncarcerat din nou patru ani mai tîrziu, pentru a-şi executa restul pedepsei de 15 ani, primită pentru infracţiunea de complicitate la genocid. După ce a executat o treime din pedeapsa, judecatorii au admis cererea lui de eliberare condiţionată. La scurtă vreme după eliberare, Nicolae Andruţă Ceausescu a murit în decembrie 2001, de ciroză hepatică şi insuficienţă cardiacă.

„Pistolul era în buzunar şi-l ţineam şi în mînă. Eram nervos.”

„Pe 20 decembrie 1989 am aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, că au fost nişte bătăi (am lucrat pe un material), pe 21 am primit ordin de la generalul Vlad să scot elevii, «că-i nenorocire». Am scos 700-800 elevi cu arma, dar fără cartuşe. Asta pe la orele 12,30. Elevii au mîncat, s-au echipat, am venit cu ei pe Calea Victoriei, ne-am întîlnit cu colonelu Bărbulescu de la Capitală, care a făcut împărţirea lor. Eu am venit aici în faţa CC-ului, era Postelnicu şi alţii. Eu nu am ştiut că elevii n-au cartuşe la ei.

Pe la orele 4-5 după amiază a trecut un camion pe Batiştei, peste revoluţionarii ăia. Eram cu Bărbulescu, Postelnicu, Dănescu. Camionul a lovit şi un elev al nostru, a fost dus la spital, n-a murit. Cînd a venit Milea, deja se trăgeau focuri în rafale, în sus”. Andruţă prezenta doar poza unui martor pasiv, ignorînd evidenţa - şi anume că el era comandantul unei părţi importante a dispozitivului de intervenţie împotriva manifestanţilor, constituită din elevii Şcolii de Securitate de la Băneasa.

„Pe la 10 seara, a venit Dincă şi Milea şi alţii, erau două tancuri aprinse (de fapt, TAB-uri – n.n.). A spus Dincă să punem apă pe ei, să-i împrăştiem, dar fără violenţă. Eu am venit în CC, pentru că mi s-a făcut rău, m-am întins pe o canapea, cînd am ieşit nu mai era nimeni în piaţă, totul s-a terminat. Am dat ordin să fie strînşi toţi elevii, să-i ducem acasă, dar Postelnicu n-a fost de acord, a spus să-i ţinem aici, în autobuze. Eu am dispărut, m-am dus acasă să-mi fac tratamentul”. Nimic despre faptul că fusese văzut la baricadă, comandîndu-i pe viitorii ofiţeri de securitate de la Şcoala de la Băneasa, deşi era, de fapt, chiar condamnat definitiv, beneficiind de o întrerupere de pedeapsă, pentru fapte pe care le omitea din povestea sa. Cît despre faptul că a tras cu pistolul său înspre manifestanţi, a oferit propria variantă: ”în 22, pe la orele 7, am venit la oamenii mei, primise deja ceaiul, mîncarea. Mi s-a raportat că elevii mei au arestat pe cineva. Pistolul era în buzunar şi-l ţineam şi în mînă. Eram nervos. N-am dat direct ordine elevilor, ci doar şefului de stat major. Am tras în aer 6 cartuşe, să încerc pistolul, cînd se trăgea focuri de avertisment. N-am văzut morţi, dar am văzut un rănit. Dincă a chemat să fie luat şi dus de acolo. Am mai cerut un încărcător, dar nu l-am mai băgat în pistol. S-au aruncat petarde în ostaşi. Pentru asta, sînt condamnat la 15 ani, am întrerupere pe caz de boală. Nu-i adevărat că am tras în tinerii care fugeau. Sînt condamnat nevinovat. Judecătorul militar Dima mi-a spus între patru ochi că sînt nevinovat, că-i o înscenare şi peste un an voi fi eliberat”. Nicolae Andruţă s-a întors din stradă în clădirea Comitetului Central, în acele ultime ore ale regimului comunist: ”cînd am văzut că totu-i curat şi liniştit, pe la 9 am venit la clădirea CC şi m-am întîlnit cu Ilie, care mi-a spus că merge la Lenuţa. Dar n-a găsit-o, mi-a spus ulterior. A ieşit Iulian Vlad pe la 10 şi ceva şi mi-a spus în şoaptă: «Milea a fost sinucis»”.

„Cînd am plecat, am sărit pe geam, că uşa era încuiată”

Dacă în legătură cu sinuciderea lui Milea mai persistă şi astăzi îndoieli, aşa cum se îndoia de asta atunci şi Iulian Vlad, îndoieli mai mari sînt şi cele legate de cel de-al treilea frate al lui Nicolae Ceauşescu, Marin, pe atunci şeful Agenţiei Economice a RSR la Viena, de fapt un „cap de pod” al afacerilor şi spionajului Securităţii în Occident. Ele sînt alimentate şi de descoperirea pe care am făcut-o în stenogramele Comsiei Gabrielescu şi care a scăpat atenţiei pînă acum. Generalul-maior Radu Gheorghe, fostul şef al Inspectoratului de cifru şi transmisiuni cifrate al României Socialiste arăta că în acele zile ale revoluţiei „traficul radio a fost practic inexistent, nu ne-a mai solicitat nimeni! Practic s-au întrerupt legăturile cu ambasadele”. Pînă în 27 decembrie, cînd ”doar Marin Ceauşescu a comunicat că va veni în ţară să elucideze nişte probleme, dar a doua zi a venit ştirea cu moartea sa”. Ceilalţi fraţi şi surorile dictatorului au trăit probabil propriile momente de spaimă şi derută. Maria Ceauşescu, căsătorită Agachi (decedată în 2007) lucra pe atunci la fabrica Electromagnetica, fiind şefă de secţie (funcţie pe care a pierdut-o), numai din cauza legăturilor de familie. Florea Ceauşescu, ziarist la Scînteia, şi-a pierdut locul de muncă odată cu dispariţia oficiosului PCR şi s-a pensionat. El îi semăna, fizic, foarte tare lui Nicolae Ceauşescu. A murit în 2006. Elena Ceauşescu (1928-2001), căsătorită cu Constantin Bărbulescu, îi semăna foarte tare temperamental soţiei dictatorului. Fiul ei, Emil, pe care l-am cunoscut după 1990 şi care, la numai 38 de ani conducea Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne din Olt mi-a relatat unele dintre momentele de derută şi spaimă trăite în acele zile. Singurul, poate, cel mai puţin tulburat de acest tăvălug al prăbuşirii piedestalului fratelui său dictator şi al dispariţiei regimului comunist a fost probabil Ion Ceauşescu, cel mai mic din familie (născut în martie 1932), care pe atunci preda la Institutul Agronomic din Bucureşti şi după Revoluţie şi-a deschis o firmă şi a scris cărţi pe teme de horticultură.

Să ne întoarcem însă la Nicolae Andruţă Ceauşescu, revenit în dimineaţa zilei de 22 decembrie din stradă în clădirea CC-ului, unde atmosfera era cu totul alta faţă de cea din trecut. Ofiţeri ai Direcţiei a V-a a Securităţii, înarmaţi, luau poziţie la fiecare fereastră a clădirii. „Eu mă învîrteam prin clădire de circa o oră. Am ieşit, afară erau Bărbulescu şi Bobu cu o portavoce, dar TAB-urile erau deja ocupate de manifestanţi. M-am dus şi am dat ordin ca elevii să fie duşi acasă, la Băneasa. Apoi m-am dus la Direcţia a V-a şi am stat acolo, m-am uitat pe geam ce se întîmplă, pînă ce au plecat manifestanţii din piaţă. Cînd am plecat, am sărit pe geam, că uşa era încuiată, m-am dus acasă. A sunat telefonul, că «n-aţi plecat?» Am plecat la o cunoştinţă şi de acolo am telefonat la şcoală la Băneasa, să trimită o maşină, să mă duc la Petrăchioaia (la gospodăria de partid)”. La ora zece seara. Nicolae Andruţă Ceauşescu, care îşi părăsise domiciliul şi se ascusese provizoriu la o cunoştinţă a plecat cu maşina care i-a fost trimisă de la Băneasa, în căutarea ultimului său adăpost, înainte de a lua drumul spre Jilava.

„S-a dat ordin să fie demolate balcoanele şi m-am dus la fratele să-i spun că nu-i bine. Mi-a spus că «nu-i treaba ta»”

Multe alte mărturii date în faţa Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 sînt mult mai generoase cu detalii privind participarea lui Nicolae Andruţă Ceauşescu la represiunea din Bucureşti, din zilele de 21-22 decembrie 1989. Gianu Bucurescu, comandantul Securităţii Capitalei, interesîndu-se din cine era compus dispozitivul adus la Sala Dalles, să-i împrăştie pe manifestanţi, declara că „am aflat ulterior că erau elevii de la Băneasa, l-am văzut şi pe Andruţă. Erau Postelnicu, Dincă, Lică (Constantin) Bărbulescu, cumnatul lui Ceauşescu, de la partid. Pe la 18, au fost trase cartuşe trasoare în sus, multe”. Despre deschiderea focului, operată de elevii lui Andruţă de la Şcoala de Securitate de la Băneasa, care primeau astfel „botezul focului”, Dan Iosif, cea mai cunoscută figură a Baricadei de la Inter, declara: „Pe la ora 18, cînd s-a lăsat întunericul, s-a început să se tragă, pînă atunci erau doar focuri de avertisment, în joacă. Am făcut apel să se aducă maşini grele, pentru a întări baricada. Noi eram pe platforma unui camion. De acolo l-am văzut pe Milea, plimbîndu-se ca un Ceapaev român, discuta cu Andruţă Ceauşescu, cu Postelnicu. S-a tras în plin, cu muniţie fosforescentă. Ulterior, s-a spus că s-a tras cu gloanţe de manevră, dar nu este adevărat. Apoi pe la ora 10 seara cineva a dat ordin să se tragă din plin, direcţia tirului a tot coborît. Au încercat să spargă baricada, dar a rezistat camionul de acolo”. Au fost momentele în care s-au înregistrat cele mai numeroase victime.

Nu este singura „omisiune” din „amintirile” lui Nicolae Andruţă Ceauşescu despre zilele revoluţiei. Că fusese „pus la index” de Nicolae Ceauşescu în împrejurările fugii lui Pacepa, aceast fapt trebuie că a fost şters cu buretele, în situaţia creată atunci. Căci Constantin Manea, şeful de cabinet al dictatorului, îl menţiona pe Andruţă între cei care „făceau potecă” la Cabinetul 1: „des venea Vlad, Postelnicu, iar în 21, pe la 16,30–17 a venit la cabinet Bărbulescu, cumnatul şi Andruţa Ceauşescu, fratele. În anticameră s-au întîlnit cu Elena şi au spus că nu se acţionează coordonat, că este un grup de derbedei ce trebuie arestaţi, să se acţioneze mai energic, deci că armata şi securitatea nu sînt coordonate cum trebuie”. Este exact momentul după care, la ora 18, cum relevă două mărturii, aceea a şefului Securităţii Capitalei, Gianu Bucurescu şi a revoluţionarului Dan Iosif, s-a deschis focul împotriva demonstranţilor.

Manea, şeful de cabinet al lui Ceauşescu îşi mai amintea că ”după aceea, de mai multe ori venea Lică Bărbulescu, care vorbea cu ea, spunea care-i situaţia în oraş. La fel, generalul Nicu Andruţă, fratele, şi celălalt frate Ilie Ceauşescu, veneau mereu şi informau”. Rudele nu-l părăsiseră pe dictator şi nici nu erau ”înstrăinate” de el, mai ales în această situaţie, aşa cum au vrut ulterior să arate. În fond, lui în datorau totul, şi fără el ar fi pierdut totul. Faptele de mai sus au fost trecute sub tăcere de ambii fraţi, în momentele audierii lor la Comisia Gabrielescu.

Andruţă, la fel ca şi Ilie Ceauşescu nu s-a dezis de fratele executat, în faţa Comsiei Gabrielescu şi a pus, ca mai toată lumea, greşelile lui în seama ei. Dar i-a recunoscut şi „unele lipsuri”: „Cînd s-a dat ordinul cu balcoanele (să fie demolate în toată ţara lucrările de închidere a balcoanelor – n.n.) m-am dus la fratele, să-i spun că nu-i bine, mi-a spus că «nu-i treaba ta». Ceauşescu a greşit pentru că oamenii aveau bani şi nu aveau ce face cu ei, nu puteau să-şi facă casă etc. Ceauşescu credea că le ştia pe toate dar nu le ştia. Aveam casă propietate personală, Elena mi-a spus să mă mut, nu-i bine să am propietate”.

Sînt numai cîteva reproşuri, poate că or fi fost mai multe, dar stenograma discuţiei nu le-a reţinut. În fond, Andruţă Ceauşescu, spre deosebire de fratele său Ilie era condamnat la 15 ani pentru complicitate la genocid şi peste trei ani de la aceste declaraţii avea să revină la închisoare, pentru executarea restului de pedeapsă. Pedeapsă pentru care-l socotea vinovat, aşa cum o făcea şi o face toată lumea pentru toate relele, numai pe Nicolae Ceauşescu. Nu şi regimul care l-a creat.