ICCJ: Deportarea şi prizonieratul în URSS, înainte de 6 martie 1945, nu au avut caracter politic

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.4 alin.(2) din Legea 221/2009 raportat la art.1 alin.(3) din acelaşi act normativ şi art.2 alin.(1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 214/1999, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945", asfel că procurorul general al României (Codruţa Kovesi-n.r.) în 4 septembrie 2012 a înaintat un recurs în interesul legii (RIL), cerând instanţei supreme pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în această chestiune de drept.

Procurorul general al României arăta în prima parte a expunerii din RIL faptul că unele instanţe au considerat că deportarea şi prizonieratul în fosta URSS, anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.

"În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, astfel cum rezultă din însuşi titlul Legii 221/2009, precum şi din prevederile art.1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1), acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative pronunţate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989. Cele două măsuri analizate au fost luate anterior datei de 6 martie 1945 şi nu se încadrează obiectiv şi temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă ele au continuat şi după instaurarea regimului totalitar comunist", explica sursa citată.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009 coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a)-e) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 214/1999, aprobată cu modificări prin Legea 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că, pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidenţa Legii 221/2009, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerinţă: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziţie faţă de regimul comunist totalitar, iar pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi în cadrul perioadei de referinţă a legii.

Ca atare, nu prezintă relevanţă faptul că măsura deportării/ prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depăşeşte data de 6 martie 1945, în condiţiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii şi nu la durata acesteia.

Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliţii sau securităţi.

Astfel, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupaţie sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil URSS, aflat sub armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 şi până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie aflate pe teritoriul ţării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani (cu excepţia, femeilor însărcinate, bătrânilor şi copiilor), cetăţeni români, valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucţia republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestaţii în muncă. Contribuţia Statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localităţile ori reşedinţele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toţi bărbaţii cu vârste între 17-45 ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani.

De asemenea, şi prizonieratul în fosta URSS a fost rezultatul unor acţiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al doilea Război Mondial.

Pe de altă parte, au existat şi alte acte normative care au stabilit reparaţii pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.

Astfel, prin Decretul-Lege 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.

De asemenea, prin Ordonanţa Guvernului 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000, modificată şi completată s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetăţenii români care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuţii din motive etnice.

Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr.221/2009, fapt ce denotă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecinţele represive dispuse de regimul politic instaurat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situaţii nu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi.

În partea a II-a a expunerii, procurorul general nota că, alte instanţe, au considerat că deportarea la muncă în reconstrucţia URSS şi prizonieratul de război sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.

Instanţele au reţinut că prin dispoziţiile art.5 alin. (4) din Legea nr.221/2009 se face trimitere la prevederile Decretului – Lege nr.118/1990, iar acest din urmă act normativ prevede în mod expres, în art.1 alin.(2) lit. a) şi b), persoanele care au fost deportate în străinătate după data de 23 august 1944, care au fost constituite în prizonieri după această dată ori, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.

Pe de altă parte, Legea 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Această interpretare rezultă şi din modul în care au fost redactate prevederile art.1 alin. (2) şi (3) şi art.3 lit. a)- f) din lege care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice ce au stat la baza reglementării anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist.

Ca atare, din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale evocate, instanţele de judecată au constatat că deportarea, respectiv constituirea în prizonier în fosta URSS şi menţinerea acestor situaţii şi după data de 6 martie 1945, se circumscriu noţiunii de măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii 221/2009, arăta sursa citată.

Caracterul abuziv al celor două măsuri analizate rezultă şi din contextul istoric în care acestea au fost dispuse şi menţinute, precum şi din efectele produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consfinţite ulterior prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.

Pe de altă parte, caracterul politic al acestor măsuri este incontestabil, în condiţiile în care Decretul - Lege 118/1990, republicat, la care face trimitere Legea nr.221/2009 reglementează, astfel cum rezultă din chiar titlul său, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, neavând nicio relevanţă faptul că cele două măsuri administrative analizate nu se regăsesc printre cazurile expres prevăzute de art. 3 din Legea 221/2009.

Prin adoptarea Legii 221/2009 s-a intenţionat repararea abuzurilor săvârşite asupra cetăţenilor români de etnie germană, cu concursul autorităţilor naţionale care au pus în aplicare ordinul de deportare dat de puterea sovietică şi nu au întreprins nicio măsură de împiedicare a acesteia.

"Culpa Statului Român a rezultat din împrejurarea că nu s-a depus nicio diligenţă pentru recuperarea cetăţenilor săi deportaţi sau aflaţi în prizonierat ori pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva lor", subliniază sursa citată.

Procurorul general al României (Codruţa Kovesi-n.r.) a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

"Prin Legea 221/2009 legiuitorul a stabilit un nou cadru juridic pentru recunoaşterea unor drepturi persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ nu înlocuieşte reglementările anterioare prin care s-a constituit un sistem de reparaţii pentru nedreptăţile istorice săvârşite în perioada regimului comunist, ci se adiţionează acestora, fiind expresia voinţei noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaşte şi condamna faptele regimului comunist, în considerarea şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată «Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist»", arăta procurorul general în RIL.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ, sub aspectul limitelor temporale cărora le sunt circumscrise diferitele forme ale represiunii comuniste este indicat riguros juridic în însuşi titlul legii, precum şi în dispoziţiile art. 1 alin.(1) şi art. 4 alin. (1), în care este indicată perioada istorică vizată de legiuitor - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În doctrină s-a constatat că reglementarea analizată face o distincţie foarte clară între planul persoanelor care au constituit obiect al condamnărilor politice, de drept şi al măsurilor administrative asimilate acestora, pe de o parte şi planul persoanelor condamnate pentru orice alte fapte penale săvârşite în scopul combaterii dictaturii comuniste [alte fapte penale decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) –j) din lege] sau supuse oricăror altor măsuri administrative, decât cele arătate la art. 3 din lege, se arată în RIL.

Dihotomia introdusă de legiuitor şi în privinţa măsurilor administrative cu caracter politic, în sensul Legii 221/2009 rezultă cu evidenţă din conţinutul reglementărilor cuprinse în art. 3 şi art. 4 alin. (2) din lege. Bunăoară, în cuprinsul art. 3 al legii sunt indicate acele măsuri administrative care au de drept caracterul politic, determinarea acestora realizându-se prin raportare la trei criterii cumulative: a) organul care a luat măsura (fosta miliţie ori securitatea); b) obiectul măsurii (dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu; c) temeiul măsurii care trebuie să fie reprezentat de unul sau mai multe dintre actele normative indicate limitativ în enumerarea conţinută de art. 3 lit. a) – f) din lege, se explică în RIL.

În privinţa altor măsuri administrative, decât cele prevăzute de art. 3 din lege, prin art. 4 alin. (2) s-a prevăzut obligativitatea constatării caracterului politic în urma unei proceduri judiciare, iniţiată de persoana care a făcut obiectul măsurii, iar după decesul acesteia, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau din oficiu, de parchet.

Determinarea caracterului politic al acestor din urmă măsuri administrative se realizează prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art.1 alin. (3) din lege, la care prevederile art.4 alin. (2) teza a II-a fac trimitere şi care se aplică în mod corespunzător, cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor legale enunţate anterior, rezultă că se poate constata caracterul politic al unor măsuri administrative luate în perioada regimului comunist dacă sunt întrunite următoarele condiţii cumulative: a) măsura a fost luată de organele fostei miliţii sau securităţi; b) măsura a fost dispusă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; c) măsura a fost urmarea unei fapte săvârşite de persoana persecutată al cărei scop consta într-o împotrivire faţă de regimul totalitar, instituit la 6 martie 1945.

"Analizând cele două măsuri administrative în discuţie, din perspectiva circumstanţelor istorice în care ele au fost luate, se constată că, atât deportarea pentru munca în reconstrucţia URSS, cât şi prizonieratul de război în fosta Uniune Sovietică se plasează temporal anterior momentului instaurării regimului comunist în România şi nu au fost luate de organele fostei miliţii sau securităţi. De asemenea, circumstanţele istorice în care aceste măsuri abuzive au fost luate aparţin contextului participării României la cel de-al Doilea Război Mondial", mai notează sursa citată.

Astfel, deportările etnicilor germani, cetăţeni români, în URSS pentru muncă de reconstrucţie a fost dispusă de statul sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme.

"Bunăoară, Convenţia de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 între Guvernul român şi Guvernele statelor aliate nu stipula despăgubiri sub forma muncii în reconstrucţie. Totuşi, prin Ordinul nr.1761 din 16 decembrie 1944, semnat de I.V.Stalin s-a prevăzut mobilizarea şi internarea tuturor etnicilor germani, capabili de muncă (bărbaţi în vârstă de 17-45 ani şi femei în vârstă de 18-30 ani), aflaţi pe teritorii eliberate de Armata Roşie din România, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Bulgaria şi trimiterea lor la muncă în URSS", explică sursa citată.

Eliberarea din lagărele de muncă din URSS a civililor germani din România a avut loc la finele anului 1949.

Procurorul general arăta că se poate concluziona astfel că, deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea 221/2009, modificată şi completată, cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art.2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.

De asemenea şi prizonieratul a fost o consecinţă a participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, neavând legătură cu exprimarea protestului faţă de regimul politic instaurat după data de 6 martie 1945.

Starea de prizonierat într-o altă ţară nu se încadrează în niciuna din cerinţele prevăzute de dispoziţiile Legii 221/2009, modificată şi completată, în sensul că această măsură nu a fost dispusă de Statul român şi nici nu a fost rezultatul unei atitudini ce a avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat.

Legea 221/2009, modificată şi completată, a urmărit să repare prejudiciile produse odată cu instaurarea regimului totalitar comunist şi nu prejudicii care îşi au originea în fapte petrecute anterior datei de 6 martie 1945, moment care marchează, din punct de vedere istoric, instaurarea dictaturii comuniste.

Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional.

Norma de trimitere la prevederile Decretului-Lege 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, conţinută de art.5 alin. (4) din Legea 221/2009 nu are semnificaţia unei extinderi a sferei de aplicare a acestui din urmă act normativ persoanelor deportate în URSS la muncă în reconstrucţia URSS şi prizonierilor de război.

Astfel, din interpretarea gramaticală a normei evocate, rezultă că aplicarea Legii 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, este condiţionată de încadrarea acestora în prevederile art.1, art.3 şi art. 4 din Legea 221/2009.

Recunoaşterea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege 118/1990, republicat, prin acte administrative sau judiciare anterioare, consolidate nu determină ipso facto încadrarea şi în prevederile Legii nr. 221/2009, astfel încât, chiar dacă acest din urmă act normativ are un caracter de complinire a sistemului reparator instituit prin acte normative anterioare, acest caracter devine efectiv în cadrul limitelor defipte de noul act normativ.

De asemenea, din interpretarea sistematică a tuturor alineatelor art.5 din Legea 221/2009, rezultă că norma analizată are semnificaţia reparării integrale a prejudiciului suferit printr-o condamnare politică sau măsură administrativă cu caracter politic.

"În aceste condiţii, voinţa legiuitorului, aşa cum rezultă din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecinţele măsurilor represive dispuse de Statul Român şi autorităţile sale, iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest ori luate de fosta putere sovietică faţă de foştii aliaţi ai Germaniei", a susţinut în RIL procurorul general.

De asemenea, a arătat procurorul general, Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar.

De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat, în mod constant, că în acord cu regulile generale de drept internaţional, prevederile Convenţiei nu obligă niciun stat contractant cu privire la un act sau fapt ori o situaţie care s-a petrecut înainte de intrarea sa în vigoare, aplicarea Convenţiei fiind incompatibilă rationae temporis în aceste privinţe.

Tot astfel, Curtea a afirmat, în mod constant, că prin Convenţie nu se impune statelor o obligaţie generală de a repara nedreptăţile făcute de regimurile politice trecute, cu atât mai mult cu cât este vorba despre nedreptăţile comise de un stat de ocupaţie.

Atunci când un stat decide să repare vechile nedreptăţi pentru care el nu are nicio responsabilitate, dispune de o marjă de apreciere în stabilirea beneficiarilor, a modalităţilor de reparare, iar Curtea a declarat că respectă această marjă şi modul în care statele concep imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care aprecierea lor se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă.

De asemenea, Curtea a observat că nu intră în sfera de protecţie a Convenţiei simplele speranţe de recompensare, iar "speranţa legitimă" ca noţiune autonomă a Convenţiei, trebuie să aibă o natură mult mai concretă şi să se bazeze pe o prevedere legală sau pe o practică judiciară constantă a instanţelor naţionale.

"Or, astfel cum s-a demonstrat anterior, Legea 221/2009 nu constituie o bază suficientă pentru recunoaşterea caracterului politic al celor două măsuri administrative analizate, iar jurisprudenţa instanţelor naţionale asupra acestui aspect este neunitară. În plus, răspunderea asumată de Statul Român prin edictarea acestui act normativ este o răspundere obiectivă, îndeplinind o funcţie reparatorie, iar analiza culpei autorităţilor diferitelor regimuri politice instaurate în România în perioadele istorice anterioare datei de 6 martie 1645 este străină atât naturii cât şi esenţei instituţiei juridice incidente", nota sursa citată.

În concluzie, situaţiile de prizonier de război şi de deportare în fosta URSS pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii 221/2009, modificată şi completată, deoarece pe de o parte, aceste măsuri nu au fost dispuse de Statul român şi nici nu se încadrează sub aspect temporal, în perioada premisă a legii.

Nu prezintă relevanţă dacă cele două măsuri s-au întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depăşit data de 6 martie 1945, în condiţiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acestora şi nu la durata lor.

Deşi jurisprudenţa la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost unificată în sensul punctului de vedere exprimat în prezentul recurs în interesul legii, oportunitatea judecării acestuia este dată de faptul că, în prezent, astfel de cauze se soluţionează în recurs la nivelul curţilor de apel, potrivit dispoziţiilor art.5 alin.(2) din Legea 221/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar practica acestora este neunitară, fiind necesară asigurarea certitudinii jurisprudenţei printr-un mecanism intern cu caracter obligatoriu pentru toate instanţele naţionale (mutatis mutandis, CEDO, Beian c/a României (nr.1), Hotărâre din 6 decembrie 2007, cerere nr. 30658/05, § 39,40).

Un complet de 25 de judecători al instanţei supreme a admis, în 12 noiembrie 2012, punctul de vedere al procurorului general, în sensul că deportarea şi prizonieratul în fosta URSS, anterior datei de 6 martie 1945, nu sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii 221/2009, decizia Înaltei Curţi fiind publicată, miercuri, în Monitorul Oficial (MO) numărul 837.