Înapoi în viitor

Elevii paziti mai ceva ca o trezorerie

Nici nu incepem bine vizita noastra, ca suntem intampinati de tonul neprietenos al paznicului , care iese alarmat din baraca sa de fier. Ne informeaza sec ca “strainii” nu au voie sa intre in scoala, mai ales fara programare. Incepusem cu stangul. Am incercat sa-i explicam cine suntem si de ce vrem sa intram in scoala. Total neimpresionat, rece si suspicios, isi anunta colegul din interiorul scolii de prezenta noastra, cerandu-i sa discute cu doamna directoare, daca este disponibila. Intr-un final, suna clopotelul de pauza, si suntem lasati sa intram in scoala, unde suntem intampinati cu bratele deschise de “profa de geogra”, care ocupa astazi postul de director.

Lemnul in care-au fost gravate de-a lungul multor generatii insemne obscene sau iubiri secrete a fost inlocuit, peretii sunt zugraviti impecabil iar pe jos nici urma de guma de mestecat inegrita de vreme. In holul de la intrare observ camere de luat vederi. Schimb privirea catre culoarul de la parter si observ alte cateva. Doamna profesoara imi urmareste privirea si observandu-mi mirarea, intervine. Imi spune ca elevii obisnuiau sa se bata intre ei, motiv pentru care s-au montat camere de supraveghere. Am ramas uluita la gandul ca bataile de pe vremea nostra care se rezumau la bulgari de zapada, baloane cu apa sau mingii din hartie mototolita, au evoluat in adevarate violente juvenile.

“Mi-e dor de copiii care nu stateau locului o clipa!”

Incurajati de zambetul cald al gazdei nostre, incepem plimbarea pe holurile scolii si asteptam sa vedem copii alergandu-se veseli, nicidecum cum butoneaza toti de zor la telefoanele mobile, mp3 playere sau console portabile! Cativa elevi se imbulzesc pe scari, cateva grupuri de fete pornesc impreuna catre toaleta si sunt acostate pe drum de niste baieti mai indrazneti, dar lipseste dinamismul de odinioara. Parca toti iau pauza pentru ca trebuie, nu pentru ca simt nevoia.

“Mi-e dor de copiii de alta data care nu stateau o clipa locului! Azi cine sa mai bata mingea in curtea scolii? Cine sa se mai joace fotbal pe culoare? Cine sa se mai joace iarna in zapada? Ei?! Nici vorba! Doar cativa din clasele primare n-au inca telefoane mobile si alte dracovenii; pe ei ce ii mai vezi alergang, atat.”, spune doamna profesoara trista. Mai spune cu regret ca “in ziua de azi ca scoala este loc de lauda. Toti vin sa-si etaleze noile haine, telefoane, jocuri sau melodii, iar cei care inca mai invata sunt numiti tocilari si sunt evitati de ceilalti. Nu se mai bate nimeni in joaca ca pe vremuri, au devenit rai si violenti”. Asadar lucrurile s-au schimbat de-a dreptul.

Timpul se scurge repede si clopotelul anunta sfarsitul pauzei de pranz si inceperea orelor de dupa-masa. Ne-am luat la revedere de la doamna profesoara si i-am promis ca ne vom intoarce...ca parinti!

Odraslele nostre vor vrea sa fie mari mult prea devreme!

Am cazut inevitabil pe ganduri, uitand ultima jumatate de ora. Daca asta este situatia copiilor de acum, in viitor ce anume se va schimba; copii de doisprezece ani vor fi ca adolescentii de saisprezece, saptisprezece ani?  Sunt sigura ca si parinti mei s-au intrebat asta si, la fel ca si mine, nu au avut nicio certitudine in acest sens. Eu una am trait o copilarie atat de inocenta pe cat a trebuit, m-am bucurat de anii copilariei si-am imbratisat cu entuziasm si curiozitate temperata varsta adolescentei.

Desigur, mereu a fost amuzant sa vezi o fetita de cativa anisori manjita cu rujul furat din poseta mamei, tropaind in fata oghinzii in pantofii sai cu toc si care canta cu patos la o perie de par; baietei care “fumeaza” stixuri si poarta batalii aprige inarmati cu cornete din hartie lansate printr-o teava ingusta de pvc, dar totul se incadra in limitele inocentei. Nu-mi doresc sa devin un parinte neadaptat realitatilor vietii curente ale copiilor si adolescentilor, insa sincer ma gandesc ca odraslele nostre vor vrea sa fie mari mult prea devreme! M-am considerat mereu un om cu mintea deschisa si n-as fi deacord cu restrictii inutile.

Dar totusi ce e de facut? Ce facem ca “vreau sa fiu mare”, spus de copil, sa nu devina disparearea unui parinte care urla “ce ma fac, mi-am scapat copilul din mana!” ?

(Material realizat de Ioana Daniela Grigore prin programul Jurnalism cetăţenesc - JETOP).