Începe vara astronomică. Solstiţiul de vară, mai devreme decât de obicei

Longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°. Este momentul solstiţiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice.

Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o miscare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează (în prima aproximaţie) o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66° 33′. Datorită acestui fenomen, cele două emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

Pentru un observator terestru fenomenul se materializează pe sfera cerească prin miscarea anuală aparentă a Soarelui în lungul eclipticii cu aproximativ 1° pe zi, planul eclipticii fiind înclinat faţă de cel al ecuatorului ceresc cu 23° 27′. La momentul solstiţiului de vară, Soarele se va afla la 23° 27′ distanţa unghiulară nord faţa de ecuatorul ceresc, el descriind mişcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului .

Denumirea de solstiţiu (“Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mişcarii Soarelui în raport cu declinaţiile acestuia. Soarele aflându-se la culminaţie (pentru latitudinea medie a ţării noastre) la 67° 52′ deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15h 32m, durata nopţii fiind de numai 8h 28m. Din acelasi motiv şi crepusculul are durata maximă din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeşte toată noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor “nopţi albe”.

În mod normal, solstiţiul de vară are loc pe 21 iunie, dar în acest an, fenomenul astronomic va fi observat pe 20 iunie.

După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe sa scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă. În emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers, arată Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”.

Învăţatul grec Eratostene a reuşit să determine încă din anul 250 î.Ch., cu o precizie remarcabilă, lungimea meridianului terestru. Astfel, observând Soarele la momentul culminaţiei în ziua solstiţiului de vară în oraşele egiptene Siena, unde acesta se află chiar la zenit, şi Alexandria, unde Soarele avea o distanţă zenitală de 7° 12′, şi cunoscând distanţa terestră între cele două oraşe, Eratostene a obţinut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operaţie geodezică cunoscută în istorie.