INTERVIU cu una din cele trei femei jandarm din România care au fost în Afganistan: "Acolo este moarte peste tot" - FOTO

Locotenent-colonel Nicoleta Primăvăraş are 40 de ani, face parte de 11 ani din Jandarmeria Română şi este una din cele trei femei jandarm care au plecat pentru prima dată într-un teatru de război. A stat zece luni în misiune în Kabul, în Afganistan, timp în care a lucrat direct cu femeile din Poliţia afgană. Povesteşte că acolo pericolul este la tot pasul şi nu o dată atentatele talibanilor au avut loc la doar câţiva kilometri de bază: ”Cel mai dificil moment a fost când a avut loc un atac în apropiere. S-a simţit, s-a auzit din bază şi când au anunţat cine a murit am am aflat că erau doi americani contractori, pe care îi cunoşteam personal".

Ea spune că să fii jandarm femeie într-o zonă de război "te întăreşte”: ”Tot ce vezi în fiecare zi acolo te face să aprecizi şi mai mult viaţa şi lucrurile bune pe care le ai. În România, atunci când auzi că s-a întâmplat ceva rău te gândeşti că este un caz izolat şi că nu avea cum să ţi se întâmple ţie. În Afganistan, când se întâmplă ceva rău te gândeşti că ai fost foarte norocos, căci puteai fi tu".

Nicoleta Primăvăraş este mamă a două fete în vârstă de 13 şi 14 ani şi, deşi a trecut prin multe, nimic nu a pregătit-o pentru dorul pe care avea să-l simtă ca mamă.

Acum, tocmai s-a întors acasă dintr-o misiune NATO în Afganistan, care a început în ianuarie 2015 şi la care au mai luat parte, alături de ea, alte două femei jandarm: maior Monica Rusen din Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Ialomiţa şi căpitan Rodica Mazilu din Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Harghita.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de către Nicoleta Primăvăraş:

Reporter: Cum a fost întoarcerea, momentul în care v-aţi văzut familia şi copiii?

Locotenent-colonel Nicoleta Primăvăraş: A fost foarte emoţionant. M-au aşteptat cu flori. Mi s-a intersectat privirea cu a celor două fetiţe, cu a soţului şi mamei care a avut grijă de ele cât am fost plecată. Privirea nu le-o mai văzusem de foarte, foarte mult timp. A fost ca şi cum au regăsit ceva ce au pierdut.

Reporter: Care a fost primul lucru pe care vi l-au spus?

Nicoleta Primăvăraş: «Mami te iubim». Ăsta a fost primul lucru pe care mi l-au spus şi soţul, şi mama, a fost foarte emoţionant, sunt nişte momente în care cuvintele nu îşi au rostul.

Reporter: Cât timp aţi stat departe de familie?

Nicoleta Primăvăraş: Am stat zece luni plecată, am mai venit într-un concediu chiar când au început ele şcoala, în septembrie, când am fost o lună în concediu, dar ştiind că pleci iar a fost ca un vis, dar nu ca un vis frumos, ci ca un vis în care ştii că trebuie să te întorci în misiune. Am stat în total zece luni.

Reporter: În ce a constat misiunea dumneavoastră? Ştiu că împreună cu alte două colege aţi fost primele trei femei jandarm care au plecat în teatrul de război.

Nicoleta Primăvăraş: Am fost primele trei femei din Jandarmerie plecate într-un teatru de război. Eu eram consilier pentru o doamnă general din Poliţia afgană şi pur şi simplu o consiliam în ceea ce privea instruirea femeilor poliţiste afgane. Aveau un program de pregătire, aveau un program de instruire, care de cele mai multe ori nu era respectat ca în cazul bărbaţilor, din simplu motiv că acolo femeile sunt considerate mai înapoiate, lucru care nu este deloc adevărat. Acolo femeia este ţinută puţin deoparte. Încercam să le explicăm celor de la Academia de Poliţie de acolo că femeile pot face faţă unei astfel de pregătiri, femeie poate să desfăşoare o muncă de poliţist la fel ca un bărbat, le încurajam să dovedească că sunt capabile.

Reporter: Ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca femeie, ca mamă, faptul că aţi plecat într-o zonă atât de periculoasă?

Nicoleta Primăvăraş: M-am gândit înainte de plecare că este un risc enorm pe care mi-l asum, dar am discutat cu familia, cu fetele. Cred că, până la urmă, eu am fost mult mai pregătită decât familia mea. M-am documentat, ştiam cam ce mă aşteaptă, cu toate că realitatea diferă, dar cei mai nepregătiţi au fost cei din familie. Cred că abia după ce am ajuns în misiune au început să fie mai interesaţi de ştirile care veneau din zona aia, la imagini, la atacuri. Mi-a fost de dor de familie şi nimic nu înlocuieşte, chiar dacă stai toată ziua pe skype. Faptul că nu eşti acasă să le spui «noapte bună», să le pupi pe frunte pe fete la culcare, nu poate înlocui nimic. E greu ca mamă şi cred că un bărbat suportă mai uşor despărţirea de familie, chiar şi copilul, dacă un tată este plecat. Mama îl poate înlocui mult mai bine pe tată, dar mama nu poate fi înlocuită, cu toate că s-au străduit. Una din fete are 13 ani şi cealaltă 14, sunt mărişoare, dar chiar şi aşa spuneau «mami, vino acasă că tati nu ne înţelege aşa cum o faci tu». Suntem acasă şi vezi ştiri cu accidente rutiere sau altele şi spui «ei, nu mi se poate întâmpla mie». Acolo este altfel. Acolo chiar şi când eşti în bază şi auzi că s-a întâmplat ceva, că au fost atacuri afară, acolo nu poţi să zici «nu mi se poate întâmpla şi mie». Acolo spui «puteam fi chiar eu».

Reporter: Îţi schimbă perspectiva traiul acolo?

Nicoleta Primăvăraş: Te face să nu te mai consumi pentru lucruri mărunte, pentru lucruri nesemnificative. M-au făcut mai calmă, m-au făcut să mă bucur mult mai mult de viaţă decât înainte.

Reporter: Cum a fost contactul cu Afganistanul în primele zile petrecute acolo?

Nicoleta Primăvăraş: Am fost întâmpinată de colegii din bază, mi s-a explicat ce am de făcut, mi s-a spus care îmi sunt atribuţiile. Prima impresie a fost că sunt într-un film. Eu înainte lucram la misiuni internaţionale în cadrul Inspectoratului Jandarmeriei Române şi ţineam legătura cu toţi colegii plecaţi în misiuni internaţionale. Ştiam despre ce este vorba, auzeam poveşti, vedeam poze, era ca şi când până atunci văzusem un film al lor şi dintr-o dată eram şi eu în acel film. Stai în bază închis, ieşi din bază numai în convoi, nu ai voie să mergi în oraş, nu poţi din motive de securitate, deci te uiţi doar pe geam.

Reporter: Care a fost cel mai dificil moment al misiunii?

Nicoleta Primăvăraş: Cel mai dificil moment a fost când a avut loc un atac în apropiere. S-a simţit, s-a auzit din bază şi când au anunţat cine a murit erau doi americani contractori care lucrau civil, dar care aveau colegi care lucrau cu mine şi cu aceşti oameni vorbisem înainte cu câteva zile, îi cunoşteam pe amândoi personal. Una este să auzi despre cineva pe care nu-l cunoşti că a murit într-un atac şi cu totul altceva este să auzi că a murit cineva pe care tu îl cunoşti. Acolo pericol este la tot pasul, chiar şi în bază, cu toate că baza este foarte bine păzită. În bază lucrează şi afgani, într-adevăr verificaţi, dar nu ştii niciodată de unde poată să apară pericolul. La început eşti mai atent, te uiţi la fiecare om pe lângă care treci, te uiţi dacă are ecuson, dacă are numele trecut pe el şi poţi să-l identifici, cu timpul intervine însă rutina. Totuşi, eram în fiecare zi avertizaţi să nu uităm unde ne aflăm.

Reporter: Eraţi privită diferit ca femeie aflându-vă într-un teatru de război în Afganistan, unde femeile sunt privite diferit făţă de bărbaţi?

Nicoleta Primăvăraş: Colegii de alte naţionalităţi ne priveau cu mândrie că suntem primele femei din Jandarmerie care am venit şi am spart gheaţa şi ne felicitau. Eram tratate de ei la fel ca bărbaţii, eram respectate, nu s-a văzut nicio diferenţă. Din punct de vedere al bărbaţilor afgani, acolo încă femeia ... ne respectau ca fiind militari, dar se vedea la unii, nu la toţi, că nu vor să discute cu femeile, că ar vrea să discute numai cu bărbaţii. Erau câţiva generali care vroiau să discute doar cu bărbaţi.

Reporter: În cele zece luni de misiune în activitatea pe care aţi desfăşurat-o aţi văzut vreo evoluţie în rândul femeilor afgane cu care aţi lucrat?

Nicoleta Primăvăraş: După fiecare curs erau mult mai încrezătoare. Noi le povesteam că şi nouă ne-a fost greu la început şi trebuie să lupte ca să câştige respectul şi o poziţie în rândul Poliţiei. Multe dintre ele se ascundeau de familii şi nu le spuneau ce meserie au, veneau îmbrăcate în civil şi se schimbau abia când ajungeau la muncă. Cred că mai au mult de luptat până să-şi câştige un statut în societate. Religia le împiedică, dar ele sunt mult mai deschise la nou faţă de bărbaţii afgani. Vorbind cu ele despre viaţa de familie, totuşi acolo am înţeles că tot ele sunt cele care decid, dar la nivel de societate mai au de luptat.

Reporter: Cum vă petreceaţi timpul liber?

Nicoleta Primăvăraş: Noi lucram de la opt dimineaţa până la opt seara. Dacă aveai o zi mai liberă, fără misiuni, puteai să mergi la sala de sport. Erau zile când nu prea era timp liber. Aveam o bibliotecă, o sală unde puteai să joci tenis, era şi o sală de film. Într-o bază militară mică cam astea erau activităţile. Ce m-a impresionat foarte mult a fost grija cetăţenilor americani faţă de militarii lor. Aceştia primeau pachete care conţineau felicitări din partea copiilor care de abia ştiau să scrie, pe care scria «Tu eşti eroul meu. Îţi mulţumim că datorită ţie eu trăiesc liber în ţara mea». Ei primeau foarte multe felicitări scrise cu ocazia sărbătorilor. Mie mi s-a părut un lucru extraordinar, care le ridica moralul, un lucru pe care noi românii nu îl facem. Nu ai nevoie să primeşti un pachet cu mâncare sau cu altceva, dar un gest micuţ care să arate că cineva apreciază ce faci pentru ţara ta contează foarte mult acolo.

Reporter: În afară de familie ce v-a lipsit cel mai mult?

Nicoleta Primăvăraş: Mâncarea românească, atât. Mâncare era, condiţii bune erau, dar o mămăliguţă, o ciorbă, ceva specific românesc mi-au lipsit foarte mult.

Reporter: Când v-aţi dat seama că vreţi să vă alegeţi această meserie dificilă pentru o femeie?

Nicoleta Primăvăraş: Mie mi-a plăcut disciplina şi când am venit în Jandarmerie a fost locul unde am găsit ce căutam - persoane de încredere, serioase, ca în armată. Totul e ordonat, e disciplină şi mie îmi place lucrul ăsta.

Reporter: Dacă ar fi să o luaţi de la capăt aţi alege altceva?

Nicoleta Primăvăraş: Nu. Îmi place ceea ce fac, îmi place munca mea pe partea de misiuni internaţionale şi ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am văzut cu ochii mei cât de apreciaţi sunt militarii români în afara ţării. Suntem consideraţi oameni de încredere pe care ei se pot baza şi dacă puteau să aleagă să aibă în echipă un român o făceau fără să stea pe gânduri.

Reporter: Aţi mai accepta o misiune în afara ţării?

Nicoleta Primăvăraş: Nu mi-aş mai lăsa fetele singure. Nu le-aş mai lăsa, chiar dacă niciodată nu m-au întrebat de ce am plecat. Sunt destul de mărişoare, dar am văzut că le-a fost foarte, foarte greu.