INTERVIU - Florentina Ioniţă-Radu, prima femeie general de la Spitalul Militar: A fost ca pe front după Colectiv

După incendiul din Colectiv, comandantul Spitalului Militar Central, Florentina Ioniţă-Radu, a fost avansată în grad de general cu o stea, devenind prima femeie general din istoria de 184 de ani a unităţii.

În interviul acordat MEDIAFAX, Florentina Ioniţă-Radu povesteşte că duce o viaţă dedicată muncii, dar şi familiei, care o susţine foarte mult.

Ea spune că nu este uşor să reuşeşti într-o lume predominant bărbătească, dar nici imposibil dacă iubeşti ordinea şi îţi faci treaba profersionist.

Este pregătită să facă faţă situaţiilor de front, având de gestionat o situaţie similară după incendiul din Colectiv, când toată activitatea s-a concentrat pe salvarea răniţilor şi consilierea familiilor.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de generalul Florentina Ioniţă-Radu, comandantul Spitalului Militar Central:

Reporter: Sunteţi prima femeie din istoria de 184 de ani a spitalului care a ajuns la acest înalt grad, general cu o stea. Cum se va schimba viaţa dumneavoastră odată cu dobândirea acestui grad?

Florentina Ioniţă-Radu: Această funcţie este o recunoaştere a societăţii. Când am fost propusă managerul spitalului aveam gradul de colonel, funcţia de manager al spitalului este asimilată gradului de general, dar nu toţi comandaţii ajung la acest grad. Spitalul Militar Central are peste 1.700 de angajaţi şi 1.200 de paturi, reprezintă o unitate foarte mare pentru armata României, este într-un fel cea mai grea şi mai complexă unitate militară pentru că speţele la care ne referim sunt complexe. Adică noi trebuie să interacţionăm cu Casa de Asigurări de Sănătate, cu Ministerul Sănătăţii, cu Ministerul Apărării, cu demnitarii. În acelaşi timp, suntem unitate medicală care este deschisă publicului larg. S-a redus foarte mult numărul de generali, acum pare un lucru neobişnuit. Pe vremea când eu eram studentă, înainte de 1989, şeful spitalului şi toţi şefii de secţie erau generali. Acum pe toată structura de medicină militară există trei funcţii de generali. Am dobândit aceast grad pentru că mi s-au recunoscut nişte merite, în primul rând întrucât conduc acest spital care are colectiv absolut minunat de profesionişti şi de oameni care înţeleg că trebuie să tragem toţi într-un sens. Este o recunoaştere a tuturor.

Reporter: De exemplu, în caz de război, un general, cum sunteţi dumneavoastră, ce ar trebui să facă?

Florentina Ioniţă-Radu: Noi avem partea de medicină operaţională, deci trebuie să ne integrăm cu structura de spital, să devenim ceea ce suntem de fapt - spitalul NATO. Adică noi trebuie să ne reorganizăm, închidem porţile pentru civili, ne ocupăm numai de partea militară şi militarii sunt ierarhizaţi, trataţi, trimişi către noi. În cazul în care ne menţinem această locaţie în caz de război - e posibil ca în caz de război această locaţie să fie dezafectată -, noi având un loc strategic unde ne putem replia şi reorganiza. Într-un război clasic există o triere la nivelul frontului, de acolo se merge la spital de rol doi în care se pot face mici intervenţii, după aceea soldaţii se întorc pe front, după o anumită recuperare, dacă afecţiunea este mai gravă, merg mai departe la rol trei, unde la fel se pot face nişte categorii de intervenţii medicale, se stabilizează şi se întorc pe front şi dacă problematica este foarte gravă, dacă este politraumă, dacă trebuie nişte specialităţi deosebite, multe mai complexe vin la spitalul rol patru, adică rolul Spitalului Militar Central în război este să asigure, să trateze cazurile complexe de politraumă, marii răniţi.

Reporter: La incendiul din Colectiv aţi acţionat ca pe front? V-am văzut plângând. Generalii plâng şi ei?

Florentina Ioniţă-Radu: A fost un eveniment care a ieşit din tipicul unei intervenţii medicale obişnuite, încât pur şi simplu la început ne-a blocat. Amploarea tragediei, oamenii arşi de vii, răniţii foarte grav, pe mine personal m-au marcat cred pe viaţă, chiar dacă sunt şi militar. Dar ne-am mobilizat rapid. Cadrele medicale nu vin la întâmplare. Eu am chemat clar, pe reţeaua de alarmă, şefii de secţii, le-am spus cu câte persoane să vină. Atunci când se întâmplă o calamitate, fiecare trebuie să ştie clar cum trebuie să reacţioneze. Nimeni nu vine întâmplător, nu irosim resursele, ci le organizăm să facem faţă cât mai bine. Aşadar la noi, partea de organizare a fost foarte importantă. Adică, într-o oră, noi aveam 44 de doctori, 60 şi ceva de asistente şi 294 de paturi pregătite pentru că nu ştiam amploarea. Apoi, după ce am aflat despre ce este vorba, am văzut pacienţii, i-am evaluat în UPU (Unitatea de Primiri Urgenţe, n.r.), au fost duşi la tomografie. După aceea, toţi au fost duşi la terapie intensivă, unde au fost evaluaţi. Le-am făcut bronhoscopie tuturor, a mers şnur. I-am trecut din terapie în secţie de chirurgie plastică. Au fost toţi pansaţi continuu, s-au făcut intervenţii chirurgicale în blocul operator, am reorganizat spitalul, am modificat blocurile operatorii, am modificat terapia. Am luat asistente şi infirmere şi doctori de pe alte secţii şi i-am dus către chirurgie plastică şi terapie intensivă. Unde a fost cazul să fie ventilaţi, au fost ventilaţi. Şi, legat de aparatură, vreau să spun că, fiind un spital strategic, ne-am luat echipamente, acum mă refer la ventilatoare, încât să facem faţă tuturor cazurilor care au ajuns la noi, şi chiar am dat şi Spitalului Elias două ventilatoare. Apoi, pe măsură ce lucrurile s-au remediat, pacienţii au mers progresiv pe secţia de arşi. Am făcut un protocol ad-hoc, pentru că nu ne-am întâlnit cu aşa ceva: 12 pacienţi care să treacă toţi prin terapie. A fost o perioadă foarte complexă. Şi, timp de zece zile, am ieşit continuu cu informaţii despre pacienţi. Toată perioada aceea nu puteam să mă gândesc la altceva, decât la ceeea putem face să salvăm cât mai mulţi răniţi şi am reuşit. Am fost medic gastroenterolog pe secţie, alături de colegii mei. Ştiu totul despre fiecare rănit în parte, ce problemă are, ce mănâncă. În momentul în care i-am văzut pe toţi bine, am redevenit comandantul Spitalului Militar Central. Deci, perioada aceea am fost ca pe front. Un front pe care l-am avut aici în spitalul nostru. A fost o mobilizare exemplară ca de armată.

Reporter: Aţi fost chemată şi la comitetul de urgenţă?

Florentina Ioniţă-Radu: Vreau să vă spun că m-au chemat imediat. Duminică şi luni domnul prim-ministru Ponta şi domnul Bănicioiu, Raed Arafat şi ministrul Duşa m-au chemat la Guvern ca să se sfătuiască cu mine, ceea ce pentru mine a fost o altă onoare. Era deja activat comitetul. Dar probabil că în această situaţie specială aveau nevoie de sfatul meu profesional. M-a chemat pe mine şi pe doctor Lascăr (Ioan Lascăr, de la Spitalul Floreasca, n.r.), am fost două zile la Guvern până când s-a elaborat cât de cât o strategie. Deci partea de Spital Militar a fost importantă. Aşa cum am spus, a fost ca un fel de luptă, am fost pe front, un anumit tip de front, pentru că vedeţi războiul acum nu mai este un război clasic, e şi ăsta un altfel de război, şi atunci trebuie să fii pregătit să te descurci. Nu să te descurci, în sensul românilor de a se descurca, ci să faci faţă cu brio unei situaţii cu care nu s-a mai întâlnit nimeni, să tratezi 12 arşi care îţi vin deodată cu arsuri de până la gradul patru, pe 50% din corp. Ştim să tratăm un ars, nu ştim să tratăm 12 arşi odată. Dar i-am tratat.

Reporter: Aţi spus că înainte de '89 erau mai mulţi generali decât sunt astăzi. Erau şi mai multe femei general?

General: Nu, nu au fost femei general. De aceea, poate, pentru mine este o onoare deosebită şi poate nu sunt cuvintele suficiente să exprim ceea ce simt eu cu adevărat. Sunt pătrunsă de acest lucru. Nu m-am gândit niciodată în viaţa mea că voi ajunge general. La 18 ani, m-am hotărât să mă fac medic militar. Pur şi simplu aşa am simţit. Am ştiut că se poate intra la medicină militară, chiar fiind fată şi civil, adică fără să fac liceul militar. Probabil a fost un declic. Am zis, dintr-o dată, eu acolo mă duc, împotriva părinţilor mei, pentru că nu aveam tradiţie militară în familie, fiind dintr-o familie destul de conservatoare, care au spus, "Nu". "Cum, tu, fata noastră, să te faci militar? Nu există aşa ceva la noi. Nicicum". Cu toate astea am simţit clar că asta voi face. Cum spunea Napoleon: în raniţa fiecărui soldat este bastonul de mareşal. Se pare că a fost valabil şi la mine. Acest lucru mă onorează extraordinar de mult pentru că, aşa cum am spus, nu înseamnă numai că tu ţi-ai făcut datoria şi că poate ţi-ai făcut bine datoria şi ai făcut nişte lucruri bune, dar trebuie să recunoască şi cei din jurul tău, societatea, trebuie să recunoască conducerea ministerului, conducerea ţării. Pentru mine este un lucru absolut deosebit.

Reporter: Dar când eraţi mică simţeaţi o pasiune aparte pentru această disciplină militară. Vă jucaţi mai degrabă cu puşca decât cu păpuşi?

Florentina Ioniţă-Radu: Ceea ce pot să vă spun e că eu sunt un om foarte bine organizat. Dulapurile mele sunt foarte bine aliniate, toate puse la locul lor, asta a fost dintotdeauna, deci totdeauna am fost foarte bine organizată. Când intru într-un loc, ştiu foarte bine cum trebuie făcut acolo, cum trebuie organizat. Apoi, mi-a plăcut sportul şi l-am practicat intensiv din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Nu aş putea spune că mi-a fost alterată partea de feminitate, dar în acelaşi timp sunt foarte rigurosă şi ţin mult la disciplină. În momentul în care m-am hotărât să vin la armată, l-am avut reper pe doctorul Morgoş, care, în momentul respectiv, era medicul şef al comisariatului din Buzău, ulterior a devenit directorul medical al Spitalului Militar Central. L-am cunoscut prin intermediul dirigintei mele, care mi-a zis: "Dacă vrei să mergi la medicină militară, hai să vorbeşti cu domnul doctor". Şi domnul doctor mi-a spus ce se poate face şi ce perspective sunt. M-a cucerit, mi-am dat seama că pot face ca medic militar alte lucruri decât aş putea face ca medic civil şi pentru mine a fost primul contact cu medicina militară - colonel Constantin Morgoş care, ulterior, a fost directorul medical al spitalului.

Reporter: Ce înseamnă că puteţi face mai multe decât un medic civil?

Florentina Ioniţă-Radu:.Pe lângă medicina pe care o faci în mod normal, mai e şi componenta operaţională - n-aş vrea să spun vorbe mari -, de patriotism, simţi că eşti mai aproape de ţara ta, că poţi să faci nişte lucruri atunci când sună goarna, cum spunem noi, să fii în linia întâi, să faci nişte lucruri suplimentare, să fii... pe front. Cred că este o chestie de a participa mai mult, de a face mai mult într-o disciplină riguroasă. Nu mi-a plăcut să mă limitez la puţin. Mi-a plăcut să fiu eu omul activ, adică să vină la mine totul. Faptul că tu mergi să îngrijeşti un rănit, adică o medicină care este mult mai aplicată, mult mai reală.

Reporter: Aşadar iubind ordinea şi disciplina aţi intrat fără teamă într-o lume dominată de bărbaţi.

Florentina Ioniţă-Radu: Da, nu am avut teamă. După ce am terminat examenul, care a fost greu, pentru că erau 20 de locuri, şi nu 100 ca la civil, după acel moment de exuberanţă, am primit acasă înştiinţarea că trebuie să ne prezentăm să ne ia măsurile pentru haine. Apoi, a venit convocarea. Era un lucru pe care nu-l cunoşteam şi nu aveam decât 18 ani. Convocarea aceea de la sfârşitul liceului, în care am stat departe de casă, în care ne trezeam dimineaţa, trăgeam cu arma, ne-a pus să săpăm şanţ cu lopăţica sau să spălăm un şanţ, să alergăm şi să ducem raniţa în spate, cu masca pe figură şi altele. În fiecare an aveam o lună de convocare. Mi-am dat seama că, deşi eram tânără, se restrângea libertatea, dar după aia am înţeles că aşa trebuie să fie, pentru că nu poţi intra într-o structură militară fără o pregătire specială. Spitalul Militar este o persoană dragă, nu îl simt ca o înşiruire de clădiri, este personalizat. Intrarea în spital a fost pentru mine un moment deosebit şi am ştiut atunci că trebuie să fac ceva pentru spitalul ăsta. Am intrat prima dată ca studentă. A fost un moment deosebit, am simţit că aparţin acestui spital.

Reporter: În familie sunteţi tot general?

Florentina Ioniţă-Radu: Apropo de familie, aş vrea să spun că nu reuşeam să fac ce am făcut dacă nu aveam o familie care să mă susţină extraordinar de mult, adică soţul meu şi, mai de curând, băiatul meu care are 18 ani şi care este un tip foarte organizat. Ei mă susţin tot timpul. Eu de mulţi ani ajung acasă la 7 - 8 seara şi sincer nu prea mai apuc să fac mare lucru. Dar nu sunt mamă de week-end. Săptămâna viitoare plec la Cambridge pentru că fiul meu a fost ales să dea interviu, a aplicat pentru Facultatea de Economie de acolo şi a fost selectat printre puţinii care merg să dea un interviu. Avem mari emoţii şi îmi fac timp să merg cu el, pentru că am fost tot timpul alături de el. Nu sunt general acasă, chiar sunt protejată, sunt alintată de băieţii mei. Soţul meu nu este militar. Încerc ca viaţa mea să fie cât mai completă, o viaţă normală şi cât mai completă, ţin foarte mult la asta.

Reporter: Cât sunteţi medic, cât sunteţi general, cât sunteţi comandant de spital? Cum se împarte o zi din viaţa dumneavoastră?

Florentina Ioniţă-Radu.: Prima dată când am preluat conducerea aici, eu mă gândeam: Merg, semnez puţin, văd cam despre ce este vorba şi mă întorc la bolnavi. Ştiam că este un lucru foarte complex, dar mă gândeam că sunt nişte lucruri puse la punct care trebuie să funcţioneze şi că o să fiu medic şi o bucată de timp o să fiu comandant. Numai că, în momentul în care am ajuns aici, mi-am dat seama că din anul 1989 nu mai avem arhivă făcută, că nu avem procedurile toate, a fost mult mai mult decât m-aş fi aşteptat, a fost aşa ca un vid, o perioadă în care spitalul nu a fost la cel mai înalt nivel să spun. Nu-i uşor să te hotărăşti să devii comandantul unui spital, pentru că eram femeie, medic, şef de secţie, secţie care de trei ani era pe primul loc în spital ca eficienţă economică, ca adresabilitate, cu vizibilitate naţională şi internaţională, deci teoretic pentru mine putea să fie un vârf de carieră. Dar mi-am dat seama că nu poate să fie secţia mea o insulă într-un spital care nu merge bine şi atunci am spus că sunt datoare să fac mai mult. Motiv pentru care m-am înscris la un examen, cel de comandant al Spitalului Militar, la care am fost şase inşi pe loc. Am câştigat, dar a trebuit să luăm totul de la capăt. Am avut sprijinul colegilor mei, am avut sprijin de la conducerea Ministerului Apărării, pentru că lucrurile au fost lăsate mult timp în paragină, sau poate nu e bine spus în paragină, nu s-a pus suflet în ceea ce s-a făcut în spital, s-au pus în valoare interesele individuale şi personale ale conducătorilor spitalului şi nu s-a pus în valoare interesul spitalului ca atare, pentru că el este Spitalul Militar Central. Trebuie să fie un pilon de stabilitate al societăţii româneşti, eu aşa îl consider, pentru că este mare nevoie de acest lucru. Deci sunt mai mult de 80% sunt manager şi 20% poate şi mai puţin sunt medic. Dar nu poţi să nu profesezi, adică să vezi pacienţii, pentru că ei te încarcă cu energie. Este profesia mea de bază şi am nevoie de ea.

Reporter: Ce vă doriţi acum?

Florentina Ioniţă-Radu: Aşa cum a spus domnul preşedinte (Klaus Iohannis, la avansarea în grad, n.r.), să nu luăm avansarea ca pe un sfârşit de profesie, ci ca pe un nou început, să punem în valoare tot ceea ce ştim pentru ca lucrurile să meargă cât mai bine în unităţile pe care le comandăm. Doresc să continuăm reorganizarea, aşa cum am început, spitalul să fie foarte suplu şi modern în organizarea lui, aş vrea să reuşim să construim încă un corp de clădire, care să întregească viziunea noastră ca spital regional, un corp de clădire unde să poată să aterizeze elicopterul. Aş vrea să refacem toate clădirile care sunt într-un grad avansat de degradare. Dar toate clădirile din acest spital sunt considerate monument, deci a trebuit ca MApN să iniţieze un proiect pentru clarificarea situaţiei. Am clădirea la urogologie unde se infiltrează apă şi nu pot să repar acoperişul pentru că îmi trebuie foarte, foarte multe avize, pe care din luna martie şi până acum nu am putut să le obţin. Am clădiri din 1977 pe care nu pot să fac nimic pentru că este considerat monument Spitalul Militar, deci am pornit declasificarea sau reclasificarea acestor clădiri din luna martie. De la Ministerul Culturii încă nu avem autorizare, lucrurile merg foarte greu şi aş vrea să am posibilitatea şi fondurile să facem foarte multe lucruri şi nu reuşim din cauza procedurilor. În ceea ce priveşte dotarea, suntem într-un proces de dotare care este foarte complex, avem aparatură cel puţin pentru ATI (Secţia de anestezie terapie intensivă, n.r.), avem aparate de anestezie, sunt doar 300 în lume dintre care 10 sunt la noi, la Spitalul Militar. Toate blocurile operatorii au fost dotate cu mese noi, cu lămpi noi, încercăm să dotăm în măsura în care putem. Încercăm să dezvoltăm de asemenea partea de colaborare interdisciplinară cu toate celelalte spitale militare internaţionale, mă refer la spitale din Turcia, Israel şi Franţa, pentru că renumele este foarte mare. Deci noi vrem să ieşim în lume, să fim cunoscuţi, şi, în acelaşi timp, să ne întărim statutul nostru, spital de rol patru NATO.

Reporter: Ce vă doriţi pentru 2016?

Florentina Ioniţă-Radu.: Îmi doresc sănătate pentru mine şi cei din jurul meu, îmi doresc să fim liniştiţi, îmi doresc pace, îmi doresc să am o societate mai suplă şi mai atentă la suferinţele semenilor, îmi doresc ca spitalul să ajungă acolo unde merită şi să avem mai multă deschidere în acest sens şi cred că o să o avem. Iar pentru familia mea îmi doresc ca băiatul să intre la facultate în Anglia.