INTERVIU Mircea Ivan, profesorul român cu rol important în obţinerea premiului Nobel pentru medicină 2019: Învăţământ medical de vârf fără finanţare este greu de imaginat în secolul XXI

Mircea Ivan este, în prezent, profesor la Universitatea Indiana din SUA (Departamentul de Medicină, Microbiologie şi Imunologie), iar o lucrare semnată de acesta a fost esenţială în descoperirea efectuată de Gregg L. Semenza, Peter J.Ratcliffe şi William G.Kaelin Jr., care au primit premiul Nobel pentru medicină în acest an. Distincţia a fost oferită pentru descoperirea privind ”modul în care celulele percep şi se adaptează diferenţelor de nivel al oxigenului din mediu”.

Principalele declaraţii ale profesorului Mircea Ivan:

- „Sunt mulţi români care au absolvit facultăţile mari de medicină din România, mai ales Bucureşti şi Cluj, şi au ajuns foarte bine în domeniul lor în US sau Europa. Deci din acest punct de vedere s-ar putea aprecia pozitiv educaţia pe care am primit-o. Totuşi, sunt şi alte aspecte. Cel puţin pe vremea mea, Medicina capta unii din cei mai buni absolvenţi de liceu, deci un sceptic ar putea să spună că şcoala de medicină nu a reuşit să îi strice şi că, de fapt, aceştia au crescut mai degrabă în pofida sistemului, decât datorită lui”.

- „E clar că sunt cadre didactice foarte bune la UMF (Universitatea de Medicină şi Farmacie, n.r.) în Bucureşti, dar nu pot să nu observ că sistemul de învăţământ medical are multe aspecte învechite, nu în ultimul rând datorită lipsei de finanţare”.

- „Harvard Medical School are finanţare de multe miliarde de dolari şi nu admite anual peste 300 de studenţi medicinişti. La Bucureşti am înţeles că sunt peste 1.000... Ce vreau să spun este că învăţământ medical de vârf, fără finanţare, este greu de imaginat în secolul XXI”.

- „Descoperirile nu sunt predictibile, iar unele pot fi chiar semnificative fără a fi încununate cu premiul Nobel”.

Redăm, mai jos, interviul integral realizat de MEDIAFAX cu profesorul Mircea Ivan:

MEDIAFAX: Când aţi ales să plecaţi în Satele Unite ale Americii şi care sunt motivele care au stat la baza acestei decizii?

Mircea Ivan: În 1994, după terminarea Facultăţii de Medicină, am plecat la doctorat în Marea Britanie, deci decizia în 1997 a fost între a rămâne în UK sau să trecem Atlanticul. Au fost mai mulţi factori care au intrat în discuţie. Oportunităţile de dezvoltare profesională pe care le vedeam în UK şi eu, şi soţia mea, păreau relativ limitate limitate pentru cineva venit din afara Uniunii Europene. Cardiff University era destul de bine rancată (cotată, n.r.), iar supervizorul meu de teză era destul de proeminent în cancer research în UK. Totuşi, nu era Oxford sau Cambridge, iar şefii de echipă erau, în mare proporţie, britanici. La sfârşitul lui 1997, profesorul Kaelin (William G. Kaelin Jr, unul din laureaţii premiului Nobel 2019, n.r.) mi-a oferit posibilitatea să îmi fac postdoctoralul în laboratorul lui, la Harvard. Soţia mea trecuse examenele de echivalare pentru practică clinică în US. Nu am găsit argumente suficiente pentru rămas.

MEDIAFAX: Cum aţi cataloga şcoala de medicină românească?

Mircea Ivan: Este greu de răspuns în câteva cuvinte, mai ales de cineva care este 100% cercetător. Sunt mulţi români care au absolvit facultăţile mari de medicină din România, mai ales Bucureşti şi Cluj, şi au ajuns foarte bine în domeniul lor în US sau Europa. Deci din acest punct de vedere s-ar putea aprecia pozitiv educaţia pe care am primit-o. Totuşi, sunt şi alte aspecte. Cel puţin pe vremea mea, Medicina capta unii din cei mai buni absolvenţi de liceu, deci un sceptic ar putea să spună că şcoala de medicină nu a reuşit să îi strice şi că, de fapt, aceştia au crescut mai degrabă în pofida sistemului, decât datorită lui.

E clar că sunt cadre didactice foarte bune la UMF (Universitatea de Medicină şi Farmacie, n.r.) în Bucureşti, dar nu pot să nu observ că sistemul de învăţământ medical are multe aspecte învechite, nu în ultimul rând datorită lipsei de finanţare. Oricât de capabili şi bine intenţionaţi ar fi profesorii şi asistenţii, este greu să funcţionezi la fel de bine cu 10 strudenţi /cadru didactic, faţă de doi, de exemplu aici, în stagiile clinice. De exemplu, Harvard Medical School are finanţare de multe miliarde de dolari şi nu admite anual peste 300 de studenţi medicinişti. La Bucureşti am înţeles că sunt peste 1.000... Ce vreau să spun este că învăţământ medical de vârf, fără finanţare, este greu de imaginat în secolul XXI.

MEDIAFAX: Credeţi că este cercetarea un domeniu subdezvoltat în Romania? De ce?

Mircea Ivan: Desigur că este subdezvoltat, comparat cu cele câteva ţări care generează majoritatea rezultatelor în ştiinţă. La nivel de EU (Uniunea Europeană, n.r.), desigur, poziţia României nu este îmbucurătoare. Răspunsul scurt ar fi cel de mai sus - cum să faci cercetare de vârf cu finanţare foarte limitată şi care, mai presus, se poate tăia impredictibil din câte am înţeles. Lipsa finanţării atrage lipsa oamenilor, care decid să emigreze sau să părăsească domeniul ştiinţei, şi întrăm intr-un cerc vicios.

MEDIAFAX: Consideraţi că cercetarea ar trebui să reprezinte o prioritate naţională? Este ea suficient finanţată în ţara noastră?

Mircea Ivan: După părerea mea, ar trebui să se profite mai mult de cei din afară, sunt destui care s-ar implica cu entuziasm. Se pot face progrese prin efort individual, colaborări între cei de aici cu tineri de acolo, care duc la articole comune, aplicaţii de granturi. Ia timp, chiar cu o creştere de finanţare constantă, ideile de calitate au o gestaţie lungă şi impredictibilă. Trebuie create nuclee de excelenţă, şi eventual în timp, acestea să atragă mai multe fonduri, nu se poate menţine un număr foarte mare de grupuri care nu generează nimic viabil.

MEDIAFAX: Ce îi lipseşte României în acest moment pentru a da lumii un laureat al premiului Nobel?

Mircea Ivan: Bănuiesc că va referiţi la un laureat care să fi făcut descoperirea în România şi să fie afiliat primar cu o instituţie din România. Uitaţi-vă câte ţări din lume au dat Nobeluri în ştiinţă (medicină, fizică, chimie) în ultimele decenii şi veţi vedea că sunt extrem de puţine. Până să ne gândim ce îi lipseşte României să dea un Nobel din interior, ar trebuie să ne gândim la alţi paşi mult mai fezabili.

MEDIAFAX: Povestiţi-ne puţin despre colaborarea dumneavoastră profesională cu William Kaelin. Când şi cum s-a născut ideea cercetării la care şi dumneavoastră aţi contribuit şi ale cărei descoperiri au fost premiate cu Nobel?

Micea Ivan: Pe scurt, descoperirea a fost o modificare chimică neaşteptată care se petrece la nivelul unei proteine numite HIF. Mai precis, această modificare constă în adăugarea unui grup numit hydroxyl (-OH) pe un aminoacid numit prolina din cadrul proteinei HIF, datorită activităţii unei enzime numite HIF-Prolyl Hydroxylase. HIF este prescurtarea pentru Hypoxia-Inducible Factor, o proteină desoperită de unul din cei trei Nobelişti, profesorul Gregg Semenza.

De ce Hidroxilarea HIF este la baza răspunsului celulelor la modificările concentraţiei de oxygen. După descoperirea noastră, a devenit tot mai clar cât de important este acest mecanism viaţă, aşa cum dovdeste şi faptul că este conservat între om şi cele mai simple organisme multicelulare, deci există de peste 500 de milioane de ani. Un alt aspect interesant al descoperirii este că are un aspect aplicativ, care va deveni tot mai vizibil în anii care urmează. Împreună cu profesorul Kaelin, sunt autorul unui patent care a stat la baza unei clase noi de medicamente pentru tratementul anemiei, care se pregăteşte să intre pe piaţă.

Cum s-a născut ideea? Sunt multe aspecte care ar putea fi povestite, dar pe scurt, la acel moment mai toţi din domeniu se aşteptau că mecanismul să se bazeze pe modificarea cea mai cunoscută care se petrece în multe proteine, adăugarea de grup fosfat (fosforilare). Experimentele pe care le-am făcut indicau repetat că nu este vorba de forforilare, ci de ceva mult mai exotic, care până atunci nu fuses descris decât în colagen în anii 60-70 şi considerat foarte probabil caz unic.

După ce am terminat ca postdoc şi apoi instructor la Kaelin, am pornit grupul meu şi am dezvoltat o direcţie independentă în marele domeniu al răspunsului celular la Oxygen. Nu am colaborat formal după 2002 cu profesorul Kaelin, dar am scris împreună un editorial în 2017, pe un subiect la intersecţia domeniilor noastre.

MEDIAFAX: Care e următoarea descoperire majoră spre care ţintiţi?

Mircea Ivan: Aşa cum am zis, descoperirile nu sunt predictibile, iar unele pot fi chiar semnificative fără a fi încununate cu premiul Nobel.

MEDIAFAX: Cum e colaborarea dumneavoastră cu cercetătorii români? Sunteţi angrenaţi în proiecte comune?

Mircea Ivan: Mă bucur să vă spun că da, de câţiva ani am o colaborare foarte bună cu câteva grupuri tinere din Bucureşti şi Cluj. A luat timp, cred că vreo 5 ani de interacţiuni zilnice, acum trimitem primele articole, sper să avem veşti bune.

MEDIAFAX: Credeţi că are viitor cercetarea în România?

Mircea Ivan: Bazat pe experienţa mea cu aceste grupuri tinere de la ICBP Simionescu (Institutul de Biologie şi Patologie Celulară Nicolae Simionescu, n.r.), Babeş şi ceva de la Oncologic Cluj, sunt optimist legat de viitorul acestora. În general, însă, nu se poate continua diluarea fondurilor aşa puţine cum sunt, pentru că în felul acesta este garantată stagnarea. Părerea mea este că nu mai are sens să vorbim de cercetare în România în lumea de azi. Progres se poate face numai în colaborare. De exemplu în colaborarea noastră, o parte din echipa este la Indianapolis, alta la Bucureşti, alta la Cluj, alta la Milano, alta la Trento numai ca să mă refer la articolul pe care ne pregătim să îl resubmitem.