INTERVIU: Şeful ANPDCA: Copiii intră uşor în sistemul de protecţie, stau mult şi ies foarte greu

Gabriela Coman, secretarul de stat de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), instituţie reînfiinţată de curând, vorbeşte, în interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, despre efectele pe care le-a avut asupra sistemului decizia din 2010 de desfiinţare a autorităţii, despre lipsa de personal, despre copiii din sistem, precum şi despre numărul de adopţii din ultimii ani.

Secretarul de stat spune că, în ciuda legislaţiei pe care România o are, numărul de copii din sistem continuă să rămână constant, la aproximativ 62.000, din cauza faptului că nu se lucrează suficient cu sursa acestei probleme, respectiv familia. Gabriela Coman a explicat că ar trebui să se acorde mai multă atenţie problemelor din familie, pentru că dacă aceasta ar fi sprijinită corespunzător, numărul de copii care intră în sistemul de protecţie specială ar fi mai mic.

Gabriela Coman vorbeşte în interviu şi despre perioadele foarte lungi pe care copiii le petrec în sistemul de protecţie, pentru că se apelează mai degrabă la soluţii temporare, în defavoarea celor permanente: reintegrarea în familia biologică sau adopţia. Un copil plasat în asistenţă maternală, care ar trebui să fie o soluţie de moment, ajunge să petreacă în medie şase ani într-o familie substitutivă.

Scretarul de stat se referă şi la numărul de copii adoptaţi în ultimii ani, prezentând datele preluate de la fostul Oficiu Român pentru Adopţii. Astfel, în anul 2013 s-a înregistrat cel mai mic număr de adopţii de după anul 2005, când a intrat în vigoare Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei. În perioada 2005-2013, cele mai multe adopţii, 1.407, au fost încuviinţate în 2006, iar anul trecut au fost 738.

Interzicerea instituţionalizării copiilor până la vârsta de trei ani este un alt subiect abordat în interviul, secretarul de stat precizând că este vorba despre 735 de copii care au între doi şi trei ani şi care în prezent sunt în sistemul de protecţie specială.

Vă prezentăm integral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de secretarul de stat Gabriela Coman:

Reporter: Aţi preluat de curând funcţia de secretar de stat în cadrul unei structuri desfiinţată în 2010, reînfiinţată în martie anul acesta. Care au fost motivele pentru care s-a considerat că este necesară această revenire?

Gabriela Coman: Cred că putem să vorbim de un ansamblu de motive amestecate şi le-aş separa în două mari categorii, unele de ordin politic şi altele tehnice. Cele tehnice ţin de sistem, de ceea ce există acum, iar cele politice ţin de angajamentele pe care România şi le-a asumat prin convenţiile internaţionale pe care le-a semnat şi ratificat, dar ţin, în primul rând, şi de interesul politic pe care un guvern este dispus să-l acorde copiilor. Eu sunt convinsă că fără un interes special din partea acestui guvern şi fără un interes special din partea ministrului Muncii, Rovana Plumb, deşi de multă vreme se trăseseră semnale de alarmă vizavi de efectele desfiinţării autorităţii, acum patru ani, lucrurile poate nu s-ar fi întâmplat şi ar fi mers mai departe aşa cum au fost până acum, într-un amestec de inerţie cu capacitate mai mică de a avea o viziune, cu o motivaţie mai scăzută de a interveni la timp în beneficiul copiilor. Pe de altă parte, tehnic, era nevoie, aşa cum a fost întotdeauna, de o abordare a copilului în ansamblul drepturilor sale, pentru că acesta a fost spiritul Legii 272, care coordonează şi acum activitatea de protecţie a drepturilor copilului. Politic, mai mult decât altădată, odată ce am intrat în UE, pe lângă Convenţia ONU privind protecţia drepturilor copilului, pe care am semnat-o şi am ratificat-o, această abordare ne-o impune şi Tratatul UE care are o menţiune specială la articolul 3, care consideră protecţia drepturilor copilului parte integrantă a drepturilor fundamentale ale omului.

Reporter: Care au fost efectele desfiinţării Autorităţii asupra sistemului de protecţie a copilului - angajaţi, structuri, beneficiari? Care sunt acum principalele probleme din sistem?

Gabriela Coman: Mă interesează, în primul rând, efectul asupra beneficiarilor, care în cazul nostru sunt copiii. Eu cred, şi studii recente o arată, că a fost afectată într-o măsură semnificativă, uneori chiar îngrijorătoare, calitatea îngrijirii copiilor în serviciile de prevenire, în serviciile oferite lor şi familiilor lor, chiar şi în protecţia specială. De ce? Pentru că ar fi trebuit să continue, după legislaţia secundară şi cea primară finalizată în 2004, această comunicare care a existat permanent între direcţiile pentru protecţia copilului şi fosta autoritate, comunicare legată de subiecte tehnice: de metodologii, de proceduri de lucru, de proceduri de lucru în managementul de caz, de proceduri atunci când faci identificare de riscuri, atunci când faci identificare de nevoi sau atunci când din ansamblul de servicii pe care îl ai la dispoziţie, tu, asistentul social, eşti cel care le identifici pe cele care sunt cele mai potrivite. Comunicarea care exista odată a fost pe de o parte diminuată, pe de altă parte întreruptă, motiv pentru care, în opinia mea, s-a întrerupt fluxul unei continuităţi în stabilirea unor norme de lucru cu copiii. Acestea au fost efectele asupra beneficiarilor.

Asupra structurilor, haideţi să le luăm pe cele de la judeţ şi comunităţi şi pe cele centrale. Fără lipsa unei comunicări permanente dintre specialiştii din direcţii şi cei de aici, cred că şi direcţiile pentru protecţia copilului, şi serviciile de la nivel local au simţit efectul lipsei unei coordonări metodologice, a unei îndrumări, a unei posibilităţi de a se adresa unui for tutelar superior care să fie capabil să furnizeze informaţiile necesare pe baza cărora se poate lucra cu copiii în teritoriu şi care, pe de altă parte, să susţină nevoile acestor direcţii, dat fiind că şi ele s-au confruntat cu nevoi, cu problema personalului, a lipsurilor financiare şi cu lipsa de referinţă către o instituţie centrală. E adevărat că şi în calitatea îngrijirii copiilor, după părerea mea, unele lucruri au lăsat de dorit.

La nivelul structurii centrale, scăzându-se importanţa abordării în ansamblu a drepturilor copilului, pentru că Autoritatea s-a transformat într-o direcţie simplă din minister, fără capacitatea de a gestiona monitorizarea tuturor drepturilor copilului, a intrat şi în rutina şi birocraţia unei direcţii a ministerului, s-a redus şi personalul, poate chiar mai mult decât jumătate, şi mulţi experţi, care cunoşteau sistemul, au plecat, deci dintr-o dată şi aici s-a afectat calitatea intervenţiei direcţiei din minister, cea care a rămas din fosta autoritate. Deci au fost o multitudine de influenţe, atât asupra beneficiarilor, cât şi asupra structurilor.

Numărul copiilor din sistemul de protecţie specială rămâne constant pentru că nu s-a lucrat suficient cu familia

Reporter: România a avut o evoluţie fabuloasă în acest domeniu, despre care s-a discutat intens cât timp a fost condiţie pentru aderare. De câţiva ani, în ciuda modificării legislaţiei, inclusiv în domeniul adopţiei, numărul de copii din sistem rămâne constant. Cum explicaţi acest lucru?

Gabriela Coman: Da, e foarte bine folosită sintagma "evoluţie fabuloasă" şi este adevărat, eu mă refer la perioada de până la integrarea în UE, când protecţia copilului era atent monitorizată, motiv pentru care eram foarte "împinşi" să facem anumite lucruri de către Comisia Europeană, Parlamentul European, de raportorul pentru România al PE. E adevărat că exista şi în România voinţă politică. Deci a fost un proces combinat de presiune şi influenţă din partea Comisiei Europene, de dorinţă politică din partea României, dar şi de capacitate, dat fiind că aveai fonduri şi exista expertiză, astfel încât fondurile s-au utilizat cu folos. Am creat sistemul, dar mai departe trebuia să vedem cum se transformă toate prevederile legislative în beneficii pentru copii. Eu cred că pe lângă lipsa de continuitate în elaborarea unor proceduri specifice, nu s-a mai uitat nimeni la sursă, şi sursa, după părerea mea, a fost întotdeauna familia. De acolo vine copilul cu probleme. Nelucrându-se suficient cu sursa, cu siguranţă, copiii vin şi iar vin în sistem. Deci, nu lucrez cu familia, nu sunt suficient informat despre motivele adevărate ale intrării copilului în sistem, după care, odată intrat în sistem, nu întotdeauna am îngrijire de calitate şi nu întotdeauna sunt capabil să reevaluez măsurile care îl privesc pe copil. Apoi, copilul părăseşte greu sistemul. Deci acesta este motivul pentru care cifrele privind copiii din sistemul de protecţie specială sunt aproximativ constante. Prea puţin s-a lucrat cu sursa, cu comunitatea şi, mai ales, cu familia şi acesta este unul din motivele pentru care copiii continuă să vină.

Reporter: Există vreo legătură între declanşarea crizei economice şi numărul de intrări în sistem?

Gabriela Coman: Este unul dintre motive şi s-a şi simţit din statisticile pe care le avem aici. Am avut creşteri în 2008-2009, după care cifra s-a menţinut constantă. Cu siguranţă că au intervenit şi alţi factori care, probabil, nu existau anterior. A fost migraţia pentru muncă în străinătate, cu copii lăsaţi singuri acasă sau cu copii cu un singur părinte, dar în opinia mea a fost şi lipsa colaborării şi susţinerii familiei pentru a-i explica ce responsabilitate are faţă de copii. Sigur că şi factorii aceştia au influenţat numărul de intrări în sistem ale copiilor. Acum vorbim de o cifră constantă, dar în acelaşi timp numărul de copii, per total, a scăzut. Deci dacă am calcula în procente, am putea spune că numărul copiilor din sistemul de protecţie specială este constant spre crescător. Statisticile pe ultimii ani, din 2009 încoace, ne arată că avem 60.000 - 62.000 de copii în sistem.

Reporter: Un audit al sistemului de protecţie a copilului, făcut de Ministerul Muncii şi Fundaţia SERA România, a arătat că la nivel naţional există un deficit accentuat de personal în sistem, fiind DGASPC-uri care funcţionează cu jumătate din angajaţii necesari, iar dintre aceştia sunt foarte mulţi nespecializaţi. Cum veţi rezolva aceste probleme, plus nefuncţionarea serviciilor publice de asistenţă socială (SPAS)?

Gabriela Coman: Aşa este. Trebuie însă să înţelegem şi situaţia direcţiilor din ţară, care se confruntă cu o lipsă acută de personal în ultima vreme, şi nu doar ca număr, ci şi calificare. Plecăm de la celebra Ordonanţă 77, care a încercat să repare stoparea angajărilor, dar, din păcate, a fost declarată neconstituţională. Referitor la SPAS-uri, eu m-am gândit ca pe viitoarele programe operaţionale să identificăm posibilitatea de a accesa proiecte care să permită SPAS-urilor să angajeze asistenţi sociali şi mi-aş dori să putem asigura măcar un asistent social pe comunitate, după care, ideal ar fi să-l dotezi şi pe el cu nişte instrumente: să-l ajuţi să elaboreze nişte grile de risc, pentru a vedea cum să evaluezi mai mult nevoile, şi chiar să încercăm să costificăm aceste grile de risc. Adică să vedem care sunt posibilele riscuri pentru un copil, după care să vedem gradual cum creşte riscul şi tot gradual să intervenim. Dacă riscul creşte exponenţial, poate că la început am nevoie să intervin cu unul sau două servicii, iar mai târziu poate că am nevoie de trei tipuri de servicii. Din cauza lipsei personalului la SPAS, la copil se intervine târziu, când de fapt cazul a fost deferit către direcţie. De altfel, putem constata că sunt SPAS-uri unde, din cauza lipsei personalului, nu se cunoaşte nici măcar situaţia copiilor din comunitate. Deci nu vorbesc de faptul că unele familii nu au ajuns să fie evaluate, dar nici măcar nu se cunoaşte numărul, pentru că nu are cine să întocmească această situaţie.

Reporter: România este pe primul loc în UE privind sărăcia în rândul copiilor, fenomen care duce la încălcarea unor drepturi fundamentale: accesul la educaţie, la servicii medicale. Ca apărător al drepturilor tuturor copiilor, cum puteţi interveni în acest sens?

Gabriela Coman: Reînfiinţarea autorităţii ar putea oferi o soluţie acestei probleme. Cred că putem influenţa. Am reînfiinţat Consiliul de coordonare, format din reprezentanţi ai ministerelor de resort, astfel încât să identificăm posibilitatea de intervenţie pe fiecare dintre drepturile copilului. În plus, există în Programul Operaţional Capital Uman o axă destinată incluziunii sociale şi combaterii sărăciei, în special asupra copiilor.

Peste 80.000 de copii au părinţi plecaţi în străinătate, 6.300 de tineri care au împlinit 18 ani continuă să rămână în sistemul de protecţie a copilului

Reporter: De ani de zile se vorbeşte despre migrarea masivă a românilor şi despre copiii lor, care rămân singuri acasă, fără ca până acum să se dezvolte servicii de suport pentru ei . Câţi astfel de copii avem, care sunt problemele cu care ei se confruntă şi în ce măsură sunt monitorizaţi în mod real de DGASPC-uri?

Gabriela Coman: Sunt 80.000 de copii ai căror părinţi lucrează în străinătate. Cred că şi aici este o oarecare confuzie şi va trebui să identificăm o soluţie mixtă. Teoretic, ei au o bunică, o rudă, deci în teorie nu ar trebui să fie subiectul atenţiei DGASPC, pentru că nu au intrat în protecţie specială. Pe de altă parte, dacă sunt în comunităţi în care SPAS-ul nu există sau nu are personal, atunci trebuie să te întrebi cine îi monitorizează. Cred că ar trebui identificată o modalitate de răspuns pentru nevoile lor speciale. Deci nu protecţie specială, nu neapărat servicii de prevenire, însă problema pe care ei o au în urma plecării unui părinte sau a ambilor părinţi aduce o nevoie în plus de un serviciu mai specializat pentru a răspunde nevoilor lor. Ei sunt vulnerabili, chiar mai vulnerabili decât copiii aflaţi în risc de separare de părinţii lor, şi au nişte probleme în plus, de comportament, de tulburări emoţionale, de ajungere în stare de depresie, şi atunci ei au nevoie de un alt răspuns, şi o să ne gândim la ce soluţii putem găsi pentru ei.

Reporter: Câţi tineri de peste 18 ani sunt încă în sistemul de protecţie a copilului? Consideraţi că este normal să îi menţinem în acest sistem, deşi ei devin adulţi? Cum aţi rezolva acest lucru, astfel încât ei să nu ajungă pe drumuri?

Gabriela Coman: Avem 6.300 de astfel de tineri în sistem şi ei sunt undeva la mijloc. Pe de o parte zici că e ca şi acasă: într-o familie, oricât ar fi ea de săracă, dacă copilul îşi continuă studiile, părinţii nu îl împing la muncă. Deci ai zice că aceşti copii îşi continuă studiile şi presupunem că ulterior îşi vor găsi mai uşor un loc de muncă, deci îi mai ţinem în sistem. Pe de altă parte, şi legislaţia, dar chiar şi sistemul este construit pentru a lua o măsură de protecţie pentru un copil, adică 0-18 ani. După 18 ani este major şi atunci te întrebi de ce mai are nevoie de protecţie specială din partea direcţiei pentru protecţia copilului. Dar şi aici avem nevoie de o perioadă tranzitorie. Nu poţi să spui că de mâine aceşti tineri nu mai sunt ai sistemului de protecţie a copilului, sunt ai altcuiva. Ai putea aprecia că sistemul de protecţie a copilului este degrevat de nişte cheltuieli, dar totuşi cineva trebuie să investească şi în sprijinirea acestor tineri. Cred că trebuie gândită o soluţie pentru ei, nu neapărat ca să degrevezi sistemul de protecţie a copilului, făcând un altul. În fond, toţi sunt ai noştri şi bugetul nostru este la fel, indiferent că îl împărţim între copii sau adulţi. E adevărat că protecţia specială se adresează copilului, copilul este definit în legislaţia română de la zero la 18 ani. E destul de complicat, dar ne vom gândi, pentru că s-ar putea ca, dacă nu ne gândim cum putem aborda mai bine problema lor şi îi tratăm în continuare ca pe nişte copii, îi vom avea în continuare dependenţi de ceva. Până nu găsim o soluţie, ei vor rămâne dependenţi de sistem, pentru că ei aşa sunt obişnuiţi.

Reporter: Anterior preluării acestei funcţii, aţi propus, în calitate de preşedinte al FONPC, interzicerea instituţionalizării copilului înainte de a împlini trei ani. Câţi copii de până în trei ani, care nu au probleme medicale, sunt în prezent instituţionalizaţi şi care ar fi efortul financiar pentru găsirea de soluţii alternative?

Gabriela Coman: 735 era ultima cifră, pe care am văzut-o în statisticile noastre, de copii sub trei ani instituţionalizaţi şi adevărul este că foarte puţini sunt cu probleme medicale. Referitor la impactul financiar, pe de o parte, costul unui copil în centrul de plasament este mai mare decât costul în asistenţă maternală. Deci aş putea spune, la prima vedere, că nu se face un efort financiar suplimetar. Pe de altă parte, s-ar putea ca totuşi să fie nevoie de dezvoltarea reţelei de asistenţi maternali, pentru că nu cred că ne-am dori nici să vedem cum un copil care are puţin peste trei ani este luat din asistenţă maternală şi dus în centru de plasament doar pentru a face loc unui alt copil mai mic. Dat fiind că numărul de copii între doi şi trei ani nu este foarte mare, cred că efortul financiar poate fi suportat şi cred că este timp suficient până la 1 ianuarie 2015 ca în teritoriu să se poată pregăti direcţiile pentru aşa ceva, poate chiar cu identificarea unor soluţii. Opinia mea este că beneficiul pentru aceşti copii este atât de mare încât păleşte calculul financiar.

Perioada medie de plasament în asistenţă maternală este de şase ani

Reporter: Asistentul maternal ar trebui să fie o măsură temporară pentru orice copil care ajunge într-o astfel de situaţie. Din păcate, această măsură tinde să devină definitivă, în detrimentul reintegrării în familia naturală sau adopţiei. Câţi copii sunt în asistenţă maternală de mai mult de trei ani?

Gabriela Coman: Nu doar asistentul maternal, dar orice plasament trebuie să fie o măsură temporară. Problema este că a devenit din păcate, şi este îngrijorător, o măsură pe termen lung, care afectează evoluţia copilului, dar şi posibilitatea întoarcerii mai rapide într-un mediu familial. Ceea ce se uită este că orice plasament trebuie să fie o soluţie temporară şi că trebuie identificată întotdeauna o soluţie de permanenţă: reintegrarea în familia biologică sau adopţia. Perioada medie de plasament în asistenţă maternală este de şase ani, ceea ce este foarte mult. Eu am întâlnit o familie care avea în plasament un tânăr de 21 de ani şi era la ei încă de la vârsta şcolară, încă din clasa a patra. Asta este ceea ce caracterizează sistemul: intrări oarecum necontrolate şi nesusţinute anterior în comunitate, prea mult timp petrecut în sistem şi, mai ales, părăsirea greoaie a sistemului. Pentru managerii de caz, este de lucrat, pentru că ei ar trebui să facă evaluări la fiecare trei luni pentru copiii din asistenţă maternală, dar sunt cazuri în care nu ajung nici să vadă toate dosarele, din cauza încărcării excesive pe care o au, şi asta din cauza lipsei de personal.

Reporter: Numărul de copii abandonaţi în maternităţi şi alte unităţi medicale rămâne constant, aproximativ 1.500 în fiecare an. Aproape constant rămâne şi numărul de copii care stau în spitale fără să aibă probleme medicale, pentru că ceva în sistem nu funcţionează. Cum veţi monitoriza această situaţie şi cum o veţi rezolva?

Gabriela Coman: Asta este o altă prioritate de care vrem să ne ocupăm foarte urgent. La nivelul autorităţii este în lucru o metodologie care se va transforma în hotărâre de guvern pentru copiii aflaţi în maternităţi şi unităţi sanitare. Este o metodologie de intervenţie. Eu aş vrea să mergem în câteva maternităţi însoţiţi de reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii şi personal de la direcţii, ca să vedem concret ce se întâmplă. Cred că este vorba, pe de o parte, de lipsa unor proceduri, dar şi de neaplicarea celor existente. Trebuie să vedem de ce nu se aplică. Doamna ministru Plumb a venit cu ideea acestor echipe mixte de evaluare. Printre aceste cazuri, am înţeles de la colegii de la Adopţii (fostul ORA - n.r.) că erau copii care aveau părinţi necunoscuţi şi au fost declaraţi adoptabili abia după câţiva ani. Dacă s-ar fi acţionat imediat, aşa cum spune legea, s-ar fi văzut imediat că acel copil nu are mamă, nu are tată şi ar fi trebuit declarat adoptabil imediat.

Numărul de adopţii a scăzut sub 1.000 în anii 2012 şi 2013

Reporter: Reînfiinţarea autorităţii a însemnat şi preluarea atribuţiilor de la Oficiul Român pentru Adopţii. FONPC susţine că, în ciuda modificării Legii 273, numărul adopţiilor a scăzut dramatic în ultimii ani. Câte adopţii au fost făcute în 2013 şi cât de mult a scăzut numărul faţă de perioada de vârf?

Gabriela Coman: În perioada de vârf, erau undeva în jur de 1.300 de adopţii anual, iar în 2013 am avut 738 de adopţii încuviinţate de instanţă. Dacă vorbim pe ani, în anul 2005, când a intrat în vigoare Legea adopţiei, au fost 1.136 de adopţii, în 2006 - 1.421 de adopţii, în 2007 - 1.295 de adopţii, în 2008 - 1.306 de adopţii, în 2009 - 1.238 de adopţii, în 2010 - 1.407 adopţii şi apoi a început scăderea: 2011 - 1.205 adopţii, 2012 - 991 adopţii, 2013 - 738 de adopţii. Deci, aşa cum a constatat FONPC, se vede şi o reducere a numărului de copii pentru care instanţa a încuviinţat adopţia. Nu pot să spun de ce, dar presupun că ar trebui analizate atât prevederile legislative, dacă au avut un impact sau dacă nu, perioadele dintre termene, cât şi procedura în sine. Tot ce s-a schimbat în legislaţie a influenţat sau nu? Dacă da, cum? Tot ce s-a introdus ca procedură nouă, spre exemplu această potrivire teoretică şi apoi potrivire practică, dacă a făcut să crească sau să scadă numărul de adopţii. Apoi, această procedură este agreată şi însuşită de toată lumea, are o autorizare academică? Trebuie văzut, pentru că poate să fie un amestec de factori legat de noile prevederi legislative şi de noile proceduri. Mai trebuie analizată şi eficienţa campaniilor de informare şi conştientizare care s-au făcut. Trebuie stabilit dacă au fost bine adresate sau dacă ar trebuie adresate în alt fel, dacă mesajul a ajuns acolo unde trebuia.

Cred că adopţia ar trebui abordată şi ca o posibilitate de a ajuta nişte copii necăjiţi. Cred că aici este de lucrat, pentru că de aici reies şi cifrele pe care le avem legate de solicitările care vin în special pentru copii mici şi cu stare clinică perfectă, nu şi pentru copii mai mari, care pot avea o anumită problemă medicală, dar care au nevoie de ajutor. Sigur că nu e uşor şi nu ne aşteptăm ca de mâine toată lumea să vrea să adopte copii cu handicap, dar am putea construi o campanie prin care să încercăm să conştientizăm că adopţia ar trebui să reprezinte o familie pentru un copil, dar şi o posibilitate de a ajuta copiii care au nevoie.

Reporter: Am auzit frecvent că una dintre cauzele pentru care adopţiile se fac foarte greu sunt termenele din instanţă. Veţi relua demersurile pentru înfiinţarea Tribunalelor pentru minori?

Gabriela Coman: Am solicitat colegilor mei care au lucrat la ORA o statistică referitoare la duratele medii între termene din cadrul procesului de adopţie, atât cele referitoare la parcursul pe care îl are familia care vrea să adopte, cât şi parcursul pe care îl face un copil adoptabil. Nu am încă această statistică, dar aş vrea să văd care este termenul cel mai lung sau unde se lungeşte nejustificat. Referitor la tribunale, nu ştiu dacă mai putem vorbi în aceiaşi termeni ca până acum câţiva ani, dat fiind că în Codul civil sunt menţionate instanţele de tutelă care vor lucra clar cu cauze pe copii. Nu a apărut încă legea specială legată de modalitatea de lucru a acestor instanţe, dar cred că mai mult decât atribuţiile lor, se poate continua ceea ce a început bine fostul ORA, respectiv formarea magistraţilor. Dar eu aş extinde informarea magistraţilor de la tema adopţiei la tema drepturilor copilului în ansamblu. Ei ar trebui să cunoască câteva lucruri esenţiale privind impactul pe care decizia lor îl poate avea asupra copilului.

Reporter: Multe dintre serviciile pentru copii, deschise prin proiecte cu finanţare străină, au fost închise după finalizarea proiectelor. În ultimii ani remarcăm o stagnare în ce priveşte numărul de servicii destinate copilului şi o lipsă a diversificării acestor servicii. Veţi impulsiona contractarea serviciilor de către furnizori privaţi, ONG-uri?

Gabriela Coman: Cu siguranţă contractarea de către ONG-uri a serviciilor cu finanţare publică poate fi o soluţie, pentru că asta ar oferi o piaţă mixtă de furnizori de servicii şi, cu siguranţă, şi calitatea acestora ar creşte în beneficiul copiilor. În auditul făcut de minister cu Fundaţia SERA România, unul dintre proiectele de lege propuse era cel referitor la contractarea de servicii de către ONG-uri. Cred că va trebui să îi prezentăm doamnei ministru, împreună cu colegii din minister, un proiect privind contractarea mai ajustat, împreună cu un alt proiect trecut printre priorităţi, respectiv cel referitor la auditorul social. Acesta ar avea ca responsabilitate tocmai auditarea financiară a contractelor pe care consiliul judeţean le-ar putea face cu ONG-urile în cadrul unei legi a contractării serviciilor.

Reporter: Aţi mai condus ANPCA în perioada 2001-2004, o perioadă extrem de dificlă. Cât de mult s-a schimbat misiunea acestei instituţii? Este mandatul de acum mai dificil?

Gabriela Coman: Este o diferenţă de abordare. Atunci se construia astfel încât, la nivel de teritoriu şi la nivel central, să existe posibilitatea abordării copilului în ansamblul drepturilor lui, ceea ce s-a concretizat prin Legea 272. Era nevoie de intervenţie urgentă la acel moment în protecţia specială, adică în fostele cămine mari de copii, şi prioritatea era închiderea acestor instituţii şi dezvoltarea de servicii alternative. Mandatul era dificil şi pentru că era monitorizat cu atenţie de către CE şi era un amestec de presiune din exterior, dar, în acelaşi timp, acest lucru trebuia să te facă pe tine atent, pentru ca deciziile luate să fie realmente în beneficiul copiilor. A fost dificil şi pentru că era un subiect delicat, respectiv subiectul adopţiilor internaţionale şi care era, din păcate, utilizat politic, pierzându-se beneficiile pe care o adopţie le aduce copilului. A fost delicat şi pentru că erau primele proiecte de anvergură, susţinute din fonduri internaţionale, pe care trebuia să ştii să le gestionezi. Acum, am putea spune că, dat fiind nu mai există factori de presiune externi, ne-am putea concentra doar pe calitatea intervenţiilor. Cred că acum este o viziune politică ce a dat din nou importanţă domeniului drepturilor copilului. Nu pot să spun că e mai uşor sau mai greu, e diferit în termeni de priorităţi. Avem o lege pe care atunci nu o aveam, dar în continuare situaţia protecţiei speciale este în stagnare şi astfel, dintr-o dată, mandatul devine greu. Atâta vreme cât au trecut atâţia ani de la aprobarea unei legi, atâta vreme cât s-au investit atâtea fonduri în dezvoltarea de servicii alternative şi în formări de personal, iar situaţia este relativ constantă, da, e un mandat greu. Sper că împreună cu colegii mei vom reuşi din nou să dăm un impuls şi să ieşim dintr-o stare de inerţie, uneori de decepţie şi să ne gândim ce am putea face mai mult pentru a nu ne trezi că e târziu când intervenim.

Reporter: Care sunt lucrurile pe care vă propuneţi să le rezolvaţi în timpul acestui mandat?

Gabriela Coman: Mandatul se poate finaliza într-o zi, în două, într-un an sau mai mulţi. Dar mi-aş dori foarte mult să ajungem în situaţia în care să facem ca intrarea copiilor în sistem să fie utilizată cât mai rar, numărul celor care intră în sistem să fie cât mai mic, timpul petrecut în sistem să fie cât mai scurt, iar prin servicii de calitate să se găsească rapid o soluţie permanentă, de tip familial, pentru aceşti copii. Mi-aş dori ca odată aprobată Strategia pentru protecţia drepturilor copilului să fim capabili să o monitorizăm, să avem timpul şi puterea necesare să elaborăm nişte indicatori de monitorizare pentru ca acea strategie să nu rămână numai pe hârtie. Şi, nu în ultimul rând, îmi doresc ca în acest mandat să devină o practică atragerea cât mai multor specialişti din mediul neguvernamental, nu doar în furnizare de servicii, ci mai ales în elaborare de politici publice. Expertiza, capacitatea instituţională şi motivaţia sectorului neguvernamental sunt factori care pot creşte calitatea intervenţiilor în beneficiul copiilor.