Ion Cristoiu - Ăsta da coşmar: Mineriada din ianuarie 1991

După lectura memoriilor publicate ulterior de trei stîlpi ai Puterii din 1999 – Preşedintele Emil Constantinescu, premierul Radu Vasile şi Purtătorul de cuvînt al Guvernului, Răsvan Ionescu – scrisesem un comentariu despre felul în care a fost percepută mineriada din ianuarie 1999, la nivelul Guvernului şi al Preşedinţiei.

Iată textul:
Cele trei cărţi de Memorii ale membrilor fostei Puteri au în comun un moment şi o stare: mineriada din ianuarie 1999 şi spaima. La nivelele instituţiilor pilon ale comenzii politice – Guvernul şi Preşedinţia – marşul cel lung al minerilor lui Cozma, amintind, prin trecerea munţilor, de cel puţin un fragment din Marşul cel lung al comuniştilor lui Mao, e trăit ca un sfîrşit de lume. Lui Emil Constantinescu i se spune să se mute de la Cotroceni într-un loc sigur. Însuşi Preşedintele se interesează dacă locuinţa sa din Pangratti are porţile şi ferestrele bine apărate. Răsvan Popescu, funcţionar la Palatul Victoria, dă telefoane pentru a vedea cum se descurcă Autorităţile în tentativa de a stăvili curgerea „mutrelor negre“ spre Valea numită Bucureşti. Premierul Radu Vasile pleacă la Cozia ca spre un loc de unde nu va putea fi scos decît doar cu sicriul.

Sentimentul e real.

Nu însă şi temeiul în real găsit de cei trei rememoratori: Emil Constantinescu, Radu Vasile şi Răsvan Popescu. Aceştia văd aposteori în mineriada din ianuarie 1999 fructul unei conspiraţii interne şi internaţionale.

O vedeau astfel şi atunci?
Mai mult ca sigur da.

Pentru a-şi justifica neputinţa, responsabilii cu ordinea de drept căutau să ne convingă de existenţa unui dedesubt tenebros, în care se amestecau subversiunile din interior şi complicaţiile din exterior. Chiar şi după trecerea timpului, ajunşi la ora Memoriilor, foştii guvernanţi găsesc note suspecte în fapte explicabile prin banal. Minerii acţionau disciplinat, cu o structură de comandă perfectă, întrecînd în maşinărie forţele de ordine. Părea, la o simplă privire, că minerii erau militari şi că militarii erau civili. Explicaţie e însă simplă. Munca în mină presupune, prin ea însăşi, disciplină de fier, respectarea riguroasă a procedurilor standard, ascultarea oarbă a şefilor. Fără această disciplină straşnică, minerul are puţine şanse de a ieşi la suprafaţă, din şut, altfel decît cadavru sau, mai rău, altfel decît nume pe un trup ce nu se mai găseşte. Şi forţele de ordine, Jandarmeria, Poliţia funcţionează în structură de disciplină. Între mineri şi militari era însă o deosebire de esenţă. Jandarmii şi poliţiştii ştiau că trebuie să asculte ordinele, că trebuie să acţioneze disciplinat şi unitar din paginile regulamentelor. Dacă o luau razna riscau o pedeapsă cu tăierea din salariu sau cu o săptămînă de arest. Minerii ştiau însă asta din viaţa de fiecare zi. Orice nesocotire a disciplinei însemna pentru ei sancţiunea finală: accidentul mortal. Se poate spune astfel că în ianuarie 1999 s-au confruntat două armate deosebite prin pregătirea de război. Cea a minerilor venea în luptă cu un război trăit zilnic. Cea a jandarmilor, cu un război învăţat doar pe hartă.

Într-o confruntare armată contează enorm şi moralul. Oastea minerilor era din acest punct de vedere net superioară oastei oficiale. Mai pentru că ei, minerii, aveau în urmă experienţa altor incursiuni de succes. De fiecare dată cînd o porniseră la Bucureşti reuşiseră să ajungă la destinaţie, ba chiar să îşi impună doleanţele. E interesant din acest punct de vedere că în mineriada anterioară, cea din 1991, minerii nu plecaseră la drum cu scopul de fi în Capitală şi a porunci demiterea guvernului. Scopul lor a fost chiar mijlocul. Adică însuşi drumul pînă la Bucureşti. Fiecare obstacol s-a constituit într-o mică provocare. Şi după coborîrea unui versant, după spargerea unui baraj, conştiinţa victoriei dădea naştere beţiei de a merge mai departe. E o realitate tipică, de altfel, mişcărilor protestatare. Cu cît ele se confruntă mai repede cu barajul Autorităţilor, cu atît creşte îndîrjirea de a merge mai departe, atît pe calea revendicărilor, cît şi pe cea fizică, a drumului, a şinei de fier. Alta ar fi fost poate, soarta mineriadei din ianuarie 1999 dacă oastea din Vale ar fi întîmpinat un prim baraj inexpugnabil. Neputinţa forţelor de ordine de a-i opri pînă la Costeşti e pusă de cei trei pe seama unei trădări. Capii Jandarmeriei şi ai Poliţiei, liderii administraţiei locale, ar fi fost complici ai Opoziţiei reprezentate la vremea aia, de PDSR-ul lui Ion Iliescu şi PRM-ul lui Vadim Tudor. Acestor formaţiuni le-a fost atribuit în ianuarie 1999, prin vocea unor mijloace media, sprijinirea discretă a mişcării. Nu încape vorbă că PDSR şi PRM, supuse statutului de forţe opoziţioniste, au fost de partea minerilor şi împotriva guvernanţilor. Oricît de mult ar fi contat sprijinul moral al Opoziţiei, mişcarea minerilor nu şi-a bazat succesul de etapă pe implicarea unor forţe politice şi cu atît mai puţin a unor forţe obscure. Ea s-a desfăşurat în voie pe fondul unei slăbiciuni de fond a Autorităţii.

Victorios prin scorul electoral din 1996, regimul Constantinescu nu reuşise nici în 1999, după 3 ani, să-şi asigure victoria la nivelul structurilor chemate să asigure buna funcţionare a statului de drept.