Ion Cristoiu: Tudor Arghezi denunţă îmbogăţirea Bisericii

Spectacol Hollywoodian

În ziua de 20 aprilie 1453 patru corăbii (trei genoveze şi una bizantină) reuşesc să spargă blocada impusă Constantinopolului de flota turcească aflată sub conducerea amiralului Suleiman Baltaoglu. Pătrunderea lor în Cornul de Aur, după ridicarea lanţului dintre Galata şi Oraşul Vechi e rezultatul unei succesiuni de întîmplări senzaţionale, între care Dumnezeu cel răspunzător de suflatul în pînzele corăbiilor, joacă un rol principal. După eşec, Sultanul a vrut să-l execute pe Suleiman Baltaoglu. Colaboratorii l-au convins să n-o facă, invocînd faptul că în luptă amiralul îşi pierduse un ochi. Mahomed al II-lea nu l-a executat pe amiral. I-a făcut ceva mai rău decît moartea:

I-a luat titlurile, averea şi l-a lăsat să moară în anonimat şi în sărăcie

Confruntarea, cîştigată de cele patru nave şi pentru că marinarii genovezi sînt mai buni decît cei otomani, iar navele au puntea mai înaltă decît o au navele turceşti, e urmărită de pe ziduri de Bizantini şi de pe dealul de lîngă Galata de Turci. Se istoriseşte şi despre furia Sultanului Mohamed al II-lea la vederea înfrîngerii lui Suliman Baltaoglu (cel care va da unui golfuleţ de pe Bosfor numele Balta Leniona), furie concretizată în intrarea cu calul în apă, pentru a-i striga indicaţii amiralului.

Întreg spectacolul, văzut de sus, dintr-un elicopter care nu exista la vremea respectivă, trebuie să fi fost mai ceva ca o superproducţie Hollywoodiană.*

Petru era un pescar sărac

Papa Pius al XI-lea condamnă, în 1930, Prigonirea clerului ortodox rus de către Puterea sovietică excesiv laică.

Lui Arghezi, adversar neînduplecat al nomenklaturii bisericeşti de toate religiile, evenimentul îi oferă prilejul de a scoate din nou în evidenţă ca nefireşti bogăţiile Bisericii creştine, în ambele variante, ortodoxă şi catolică.

Avansînd paradoxul că, poate, starea de mizerie e pentru clerul rus mai ferice decît starea de bogăţie, publicistul îşi încheie astfel tableta: Popa şi Domnul din Facla, 22 martie 1930:

„De ce se supără, totuşi, Papa aşa de mult?! Nu este oare, după tradiţia catolică, Petru întemeietorul Scaunului latin? Şi ce-a fost Petru altceva decît un pescar sărac şi un luntraş nevoiaş! Primul Papă nu a avut nici măcar o măgăriţă, cu care să circule prin Cetatea Eternă, pe cînd Leonii, Piii şi Benedictii au ajuns în veacul al XX-lea, cu elefanţi, cămile şi camioane încărcate cu aur. Dacă într-adevăr, asuprit, clerul rusesc trăieşte o epocă de creştinism adevărat, de privaţiuni şi jertfă, această situaţie de primitivism îl face mai util poporului şi îl apropie maimult de el, decît în trecut, cînd singură icoana Mîntuitorului mai umbla cu picioarele goale prin creştinătatea rusească.”

Ce s-ar face azi M.N. Rusu

Pe vremea cînd lucram la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, l-am avut coleg pe criticul şi istoricul literar M. N. Rusu. După decembrie 1989, M. N. Rusu s-a stabilit în SUA, graţie norocului de a cîştiga la Loteria vizelor. Dacă nu mă înşală memoria, l-am reîntîlnit în hotarele unei sindrofii, căreia i-am fost actor cu prilejul primei călătorii de documentare peste Ocean.

Cînd l-am cunoscut pe M. N. Rusu, acesta se bucura de faima unui critic literar temut pentru tăioşenia judecăţilor sale.

Nu asta îl definea însă, ci altceva, mult mai deosebit:

Pasiunea pentru colecţionarea de documente de istorie literară privind scriitorii decedaţi.

M. N. Rusu era un veritabil radar în ce priveşte disponibilitatea proaspăt văduvelor de poeţi şi prozatori de a prăpădi ce le lăsaseră bărbaţii mai mult sau mai puţin celebri. De cum dădea unul ortul popii, M. N. Rusu se şi înfăţişa la casa îndoliată, prezenta condoleanţe şi, în timp ce-şi exprima regretele, pipăia atent contextul în căutarea documentului: chitanţe de spălătorie, cărţi împrumutate de la bibliotecă, hîrtii de identitate, fotografii, carneţele de scriitor, dar mai ales manuscrise.

De la Eminescu încoace manuscrisele se numără printre piesele de prim rang ale unei case memoriale. Aşezarea literelor de mînă, corecturile, ştersăturile, adăugirile, tăierile dau seamă de ceea ce se cheamă truda creaţiei.

Cine are în faţă manuscrisul lui Camil Petrescu primeşte confirmarea unui stil de a lucra al autorului.

Adăugirile la orice nouă variantă, gata să facă dintr-o pagină de manuscris iniţial zece doar la a doua stilizare.

Puţini autori mai folosesc azi scrisul de mînă.

În Occident cel puţin, stiloul a devenit un instrument de hobby de lux, gata să-şi ocupe locul dincolo de sticla unui dulap de muzeu.

Cei mai mulţi scriu azi la computer.

Microsoft Word nu mai lasă însă nici un semn al lucrului pe manuscris.

Ce s-ar face M. N. Rusu în împrejurările de azi cînd văduvele constată că le-a rămas de la răposat, nu un vraf de manuscrise, ci un computer?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro