ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Cum au ”lichidat” comuniştii cu istoria naţională: savantul Alexadru Lapedatu s-a sinucis în celulă, spînzurîndu-se cu un cearşaf

”E un tip inofensiv, sub toate raporturile”

Alexandru Lapedatu a murit după şase luni de la arestare, pe 30 august, ca un exemplu al dispreţului cu care ”democraţia populară” privea istoria românilor şi pe ”făuritorii” ei. Fusese consilierul delegaţiei de la Conferinţa de pace de la Paris şi ca expert istoric a redactat, argumentat şi  riguros, în spirit pozitivist, datele statistice şi istorice privind situaţia etnică din Transilvania, contribuind la recunoaşterea diplomatică a Marii Uniri.

Originar din Cernatu, unul din cele ”şapte sate” ale Săcelelor din Braşov, Alexandru Lapedatu a făcut liceul la Iaşi şi a absolvit Universitatea din Bucureşti, cu o licenţă în istorie şi georgrafie, iar prima sa slujbă a fost la Secţia de Manuscrise a Academiei Române şi apoi, simultan, cea de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice.

În 1916 s-a înrolat ca voluntar în armata română, primind gradul de maior într-o unitate care se ocupa de ”supravegherea ştirilor”, iar ca represalii autorităţile austro-ungare i-au arestat mama, eliberată abia după doi ani, într-o stare de sănătate precară. După Unire, Alexandru Lapedatu a trecut munţii în Ardealul natal şi a ajuns profesor de istorie veche la Universitatea din Cluj. A ocupat mai multe demnităţi publice şi ştiinţifice: membru al Academiei Române, director al Arhivelor Statului, al Institutului de Istorie Naţională din Cluj, ministru al Cultelor şi Artelor în  mai multe guverne interbelice, a fost senator de drept şi vicepreşedinte al Partidului Naţional Liberal. Aceste din urmă funcţii politice i-au adus sfîrşitul – fiind între primii arestaţi, în represaliile dezlănţuite de comunişti împotriva ”foştilor demnitari”. 

Şi serviciul secret antonescian de informaţii îl ţinuse sub supraveghere. În 1943, o notă informativă consemna că, deşi se estimează că e bogat, ”se remarcă că duce o viaţă extrem de modestă”. Se mai nota că exista o chitanţă din 17 decembrie 1940, emisă de Legiunea Arhanghelului Mihai, pentru 2.000 de lei donaţi ”Ajutorului legionar” – fiind însă vorba de bani destinaţi sinistraţilor de pe urma cutremurului din 1940. Oricum, încă o piesă ”incriminantă” la dosarul alcătuit ulterior de Securitate. În iunie 1943, un agent al SSI, ”Spiridon”, nota despre savantul Alexadru Lapedatu că ”e un tip inofensiv sub toate raporturile, deşi în cercurile amicilor săi îşi exprimă credinţa că puterile aliate nu pot pierde războiul”.

Cînd în 1946 România se pregătea pentru Conferinţa de pace postbelică de la Paris, pe 12 ianuarie 1946, istoricul Alexandru Lapedatu îi scria ministrului de externe Gheorghe Tătărăscu: ”potrivit dorinţei d-tale, îţi trimit alăturat memoriile redactate de mine, pentru Conferinţa de pace de la Paris (din 1919 – n.n.). Nu ştiu însă cît mai pot servi aceste documente, azi de interes mai mult istoric. Alte consideraţii decît cele de la 1919 vor determina schimbările de frontiere între state, schimbări care, la graniţa noastră dinspre vest, să nădăjduim că nu se vor mai face”. Era ultimul său gest politic.

La 28 iunie 1948, în locuinţa din Bucureşti a savantului a sosit o echipă condusă de ”comisarul Dumitrescu V. Dan şi comisarul ajutor Istrate Ion, ambii din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei, Direcţia Poliţiei Judiciare, în baza ordinului lui dr. Pop Simion, subdirector general al Poliţiei”, care au efectuat o percheziţie: s-au ridicat ”5 broşuri Ardealul în politica României de astăzi, de Vasile Netea; broşura Basarabia la Conferinţa de pace de la Paris, conferinţă ţinută de Lapedatu însuşi, mai multe plicuri cu buletine informative ale PNL, cît şi conferinţa în manuscris Regele Carol I la Academia Română”. În acelaşi timp, se efectua o percheziţie similară şi în locuinţa istoricului Ion Nistor: ofensiva comuniştilor împotriva istoriei naţionale începuse.

”Ei sînt animaţi numai de ură şi sete de răzbunare”

Arestat în 26 februarie 1950, Alexandru Lapedatu a fost eliberat în scurtă vreme, pentru a se aduna noi ”date compromiţătoare” în legătură cu el. De aici înainte, a început o atentă ”supraveghere informativă” a bătrînului savant. Nu realiza pericolul ce-l pîndeşte, din spatele fiecărui cuvînd rostit. Încă din 28 ianuarie 1949, un apropiat, ”Matei”, recrutat de Securitate, nota afirmaţiile lui, care spunea că ”Partidul liberal nu mai există, azi şefii lui sînt bătrîni, iar Gheorghe Brătianu nu se poate mişca, avînd domiciliul păzit de organele Poliţiei. Ceilalţi fruntaşi sînt unii în temniţă, iar alţii fugiţi peste hotarele ţării. Cu anglo-americanii din ţară liberalii nu mai au nici o legătură, nu pot avea, din cauza măsurilor drastice luate de guvern. Părerea lui este că ruşii nu vor război, dar iau măsuri militare pentru orice eventualitate, iar anglo-americanii azi încă sînt slabi şi nepregătiţi. De aceea, războiul se va produce abia peste un an-doi şi va fi cîştigat de anglo-americani”.

Un alt informator, ”Bucur 4”, raporta peste o lună că Lapedatu, ”unul din corifeii Partidului Liberal Brătienist, spune că nu mai este de suportat felul cum ne tratează pe noi, intelectualii, fiindcă nu sîntem comunişti. Nici un pic de omenie, de înţelegere a situaţiei noastre, ni se taie pensiile şi murim de foame. Ei sînt animaţi numai de ură şi sete de răzbunare, dar n-o să dureze mult”. Se înşela amarnic.

La cîteva zile după aceste afirmaţii, pe 14 martie bătrînul savant relata unui cunoscut că ”a stat ascuns cîteva nopţi pe la diferiţi prieteni şi neamuri, în legătură cu ridicarea moşierilor” şi afirma că ”acum vor urma în galop alte legi draconice, tot prin surprindere, cînd se vor lua oamenilor hainele şi încălţămintea, dacă au mai mult de două rînduri”. Dar rămînea convins că va izbucni un război între est şi vest şi că ”ruşii vor pierde lupta”.  S-a întîmplat, dar nu în doi ani, cum credea Alexandru Lapedatu, ci în cincizeci.

Pe 7 ianuarie 1950: acelaşi informator „Matei”, socotit ”sursă serioasă”, îj face o vizită: Alexandru Lapedatu  era la masa de lucru, cu memoriile ce le pregăteşte şi pe care ar dori să le tipărească «cînd se vor produce noi schimbări în viaţa politică». Afirmă că «liberalii bătrîni sînt fricoşi şi nu îndrăznesc să întreprindă ceva contra regimului nostru de democraţie-populară, în schimb de criticat critică cu vehemenţă, dar se opresc aici. Azi trebuie să tăcem şi să răbdăm, să nu schiţăm gesturi de revoltă, căci aceasta compromite ideea şi nu ajută cu nimic cauzei româneşti. Dimpotrivă, am face un act de nebunie şi jertfă absolut inutilă»”. Era ferm hotărît să părăsească Capitala şi să plece la Cluj, ”unde are soţia şi fiica sa, deoarece retrăgîndu-i-se pensia nu mai are mijloace de trai. Pe viitor nu mai vede posibilitatea unui trai în Bucureşti”.  Dar n-a mai plecat nicăieri, fiind arestat.

Sinucidere de ziua Sfîntului Alexandru

Cu două săptămîni înainte de ultima arestare, Lapedatu îi mărturisea aceluiaşi ”Matei” că ”anglo-americanii nu cîntăresc serios nici azi forţele Uniunii Sovietice, nu pot face război. Ei ţin doar conferinţe în toate părţile lumii ca nişte isterici, spre a intimida Uniunea Sovietică”, iar ”conflictul dintre Apus şi Răsărit se va soluţiona printr-un compromis, aşa cum vrea Uniunea Sovietică, iar nu cum îl vor imperialiştii. Nenorocirea ţării noastre e opera anglo-americanilor, care au îndemnat oamenii noştri politici la rezistenţă nebună, fără ca ei să-şi fi ţinut promisiunile, astfel că ei sînt răspunzători de suferinţele noastre. Orice frămîntare este inutilă, deoarece nu se poate schimba nimic. Lupta uriaşă se dă între cele două forţe colosale ale Răsăritului şi Apusului, aşa că noi nu contăm nimic pe lîngă aceştia. Trebuie să aşteptăm cu sînge rece desfăşurarea evenimentelor, ca simpli spectator. Pacea va întîrzia să vină, abia peste vreo doi ani de zile şi pînă atunci «nu ştia dacă va mai trăi»”

Cuvinte profetice, din păcate Lucid, bătrînul savant înţelegea că e sfîrşitul său şi al generaţiei sale. Ceea ce n-a prevăzut e că acest sfîrşit era iminent şi tragic. La arestarea din noaptea de 5 spre 6 mai 1950, după cum raporta echipa care a venit să-l ridice, Alexandru Lapedatu ”după 10 minute ne-a deschis uşa, nu s-a intimidat deloc, în tot timpul a fost calm”. La percheziţia de la intrarea în arest, s-au găsit asupra sa ”2.588 lei, un ceas de mînă Longines, acte personale, 2 perechi ochelari, bretele, portmoneu”. Fusese ridicat odată cu fratele său Ion, fost ministru de finanţe şi guvernator al Băncii Naţionale. Fără să aştepte prea mult, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, 16 ”foşti demnitari” printre care şi fraţii Lapedatu au fost urcaţi într-o dubă, luînd calea Sighetului.

În iulie 1950, cum relevă cercetările prietenului meu, istoricul Claudiu Secaşiu, Alexandru Lapedatu a avut o primă tentativă de sinucidere în celulă. Raportul lt.col. Vasile Kiss, şeful Regionalei de Securitate din Oradea, trimis la Bucureşti, arăta că ”în noaptea de 1/2 iulie a.c. deţinutul politic Alexnadru Lapedatu încercase să se stranguleze cu şervetul, însă a fost observat şi împiedicat de organul nostru, care făcea acolo paza. Susnumitul a încercat să se sinucidă din motivul că suferă de stomac şi a avut crize puternice”.  Nemaiaşteptînd nimic de la viaţă, bătrînul savant a reuşit însă să-şi pună capăt zilelor, pe 30 august 1950, spînzurîndu-se cu cearşaful, chiar de ziua lui onomastică, Sfîntul Alexandru. Greu de imaginat disperarea bătîrnului savant, în ultimele sale ceasuri.

Fiicelor sale li se stabilize domiciliu obligatoriu. Pe 25 decembrie 1951, un referat propune ”a fi lăsaţi liberi la domiciliile prezente şi de a fi supravegheaţi informativ” un număr de 1.412 persoane,  rude ale foştilor miniştri, parlamentari, prefecţi, pretori sau primari de oraşe arestaţi, pentru că o parte „sînt înaintate în vîrstă, nu s-au constatat manifestări ostile din partea lor şi nu prezintă pericol pentru Securitatea Statului”, iar o altă parte „s-au încadrat în cîmpul muncii, dovedind a fi elemente folositoare regimului nostru”. Între cele din urmă se numărau fiicele lui Alexandru Lapedatu: Ana Victoria Macavei, fiica lui Alexandru Lapedatu, domiciliată în Cluj, „atît în prezent, cît şi în trecut, fără manifestări ostile” şi Maria Muşlea, ”profesoară la Şcoala Pedagogică din Cluj, responsabilă de presă în Comitetul sindical din şcoală, membru U.T.M. şi ARLUS”.  Istoria ”timpurilor noi” schimbase, în scurt timp, oamenii.

Ultima scenă a acestei tragedii care a marcat sfîrşitul unui mare savant s-a consumat în 16 decembrie 1954, cînd un proces verbal consemna distrugerea prin ardere a buletinului său de identitate, precizînd că "Lapedatu Alexandru nu a fost judecat, deoarece a decedat la Pemtenciarul Dunarea din Sighet". Trupul lui fusese înmormîntat pe ascuns în Cimitirul Sărcilor de la marginea oraşului, într-un loc rămas necunoscut, cu patru ani în urmă.