ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Decembrie 1989. Generalii unei armate moarte

1984 – puci împotriva ştiuleţilor

Dacă asupra unui apăsător subiect (“cine a tras?”) nu s-a făcut nici pînă astăzi lumină, măcar asupra acestei clipe de iluminare, cei care au trăit-o, îi stau mărturie. “Adevărul despre Revoluţie” este în toţi aceşti oameni şi fiecare este părticică a acestui adevăr. Dar, din Denefericire, în România “iepocii Iliescu” nu adevărul a scris istoria. Tocmai de aceea, această poveste întreagă a unei Revoluţii căreia i s-a aplicat, riguros, ştiinţific, o lovitură de stat este foarte greu de descris, încă, prin prisma unor dovezi istorice clare.

Totuşi, pe baza unor documente care nu pot să fie tăgăduite, poate fi demonstrat modul criminal în care echipa “complotiştilor” conduşi de Ion Iliescu s-au urcat pe “tronul” lăsat vacant de Ceauşescu. Au ajuns în fostul “cabinet 1”, în ministere sau la Coroceni, nu doar căţărîndu-se pe morţii Timişoarei, ai Clujului, ai Bucureştiului, dar au şi sporit numărul acestor martiri – spre a-şi legitima puterea, pentru a cărei cucerire nu au avut nici un merit. Continuăm istoria unei lovituri de stat care a pus capăt Revouţiei.

În octombrie 1984, un prim complot pentru înlăturarea lui Ceauşescu a eşuat dintr-un motiv care astăzi poate părea de tot rîsul, dar, dacă este să coborîm în timp, în arbitrariul şi absurdul sistemului comunist, devine mult mai plauzibil. La acea vreme, Ion Ioniţă, fost ministru al apărării, Nicolae Militaru, fost comandant al garnizoanei Bucureşti şi generalul Ştefan Kostyal (ultimii doi, în strînse legături cu serviciile secrete sovietice, legături datorită cărora au fost şi marginalizaţi în ierarhia militară) au pus la cale un puci, pentru înlăturarea dictatorului, în vremea în care acesta se afla într-o vizită oficială în R.F.G. Aflînd, se pare, ceea ce i se pregătea, prin intermediul altor doi generali din armată care erau la curent cu “complotul” (Gomoiu şi Drăgan), Ceauşescu şi-a întrerupt vizita şi s-a întors cu două zile mai devreme, după ce, în Germania fiind, a trimis toate unităţile militare din Bucureşti (de unde se ştia, fără alte amănunte, că va începe rebeliunea), la culesul porumbului. Între acestea, se afla şi unitatea mecanizată care ar fi trebuit să fie factor activ în lovitura de stat militară. Din acel moment, protagoniştii au intrat în vizorul Securităţii, aşa că “legătura” între generalii armatei ştiuleţilor şi activiştii care în acelaşi timp complotau în Herăstrău nu a putut scăpa atenţiei “organelor”, cu atît mai mult cu cît Ceauşescu a însărcinat cu această supraveghere o unitate de elită – UM 0110, care se ocupa de contraspionaj pe “est” – adică, supraveghea mişcările agenţilor “tovarăşilor” din Pactul de la Varşovia pe teritoriul României – cu care majoritatea celor ce i se împotriveau aveau legături de o natură sau alta. Ceea ce trebuie înţeles, astăzi, este că în urmă cu două decenii nici o schimbare nu putea depăşi logica sistemului – şi anume, nu se putea petrece fără încuviinţarea “marelui frate” de la răsărit. Faţă de care Ceauşescu se distanţase, alegînd propria cale, calea propriilor himere. Conştiinţa acestei distanţări a devenit, an după an, o teamă paranoică.

Să ne întoarcem însă la “complotişti”, care au avut încă norocul să găsească un Ceauşescu relaxat, în comparaţie cu angoasele lui de mai tîrziu. Chiar şi aşa, faptele nu au rămas nepedepsite. Generalul Kostyal, comunist din ilegalitate, factor activ al complotului, “omul de legătură” cu Ambasada URSS, căsătorit cu o rusoaică şi absolvent al Academiei Militare “Frunze” din URSS (ca şi Militaru), care căutase să obţină 40 de pistoale cu amortizor prin intermediul “legăturilor” sale pentru a duce la îndeplinire “planurile”, a fost prima victimă (cu toate că încercase să tempereze zelul puciştilor, atrăgîndu-le atenţia – “măi fraţilor, Ambasada URSS nu-i arsenal!”). În logica “curat-murdară” a regimului, care nu avea nevoie de scandal, mai ales cu Moscova, ci, eventual, doar de infractori, a fost acuzat de… furt de curent, prin sabotarea contoarului de electricitate. A fost condamnat deci că şi-a desigilat contoarul şi a stat zece luni în închisoare. Îndeajuns spre a fi total compromis, trecut în rezervă şi degradat. Un alt protagonist, căpitanul de rangul I Radu Nicolae, a fost condamnat, de asemenea, într-un proces de drept comun (de astă dată, se pare, pe bună dreptate), la o pedeapsă mult mai mare. Fostul ministru al apărării, Ion Ioniţă, a murit în vara anului 1987 în Spitalul Elias, unde a fost internat fără voia sa, iar generalul Militaru a fost plasat sub o strictă supraveghere.

Armata română devenise armata lui Ceauşescu. În 1991, generalul Kostyal recunoştea cu năduf: “rezultatele noastre au fost nule. Nu am reuşit să ne facem cunoscuţi decît Securităţii”. Aceasta, pentru că “aripa politică” a “complotului”, cea care ar fi trebuit să acopere segmentul “comunicării” unor idealuri comune celor consideraţi fideli cauzei, să le transmită “posturilor de radio occidentale”, avea grijă să se agite doar atîta cît trebuie, fără riscuri majore.

Iliescu, zis şi ”Fricosul”

“Aripa politică” a complotiştilor, condusă de Ion Iliescu, secondat de Virgil Măgureanu şi compusă din auditoriul activiştilor pensionari din Primăverii în plimbările de sîmbătă seara prin Herăstrău “zburda” prin “teoria convergenţei sistemelor” sau alte asemenea, visînd la un viitor în care Comitetul Politic Executiv să le stea la picioare, iar “socialismul luminos” să capete o faţă umană. După chipul şi asemănarea lor – dacă se poate. În orice caz, o faţă mai umană decît cea a lui Ceauşescu, care umpluse deja viaţa tuturor românilor – şi mai ales pe a lor, cei asemenea lui, care îl cunoşteau, de pe atunci, mult mai bine decît oricare dintre noi şi nu încetau să se mire cum de s-a putut întîmpla ca “Neculăiţă Minciună”, cum îl “alinta” Maurer, să îi plaseze la marginea puterii.

Între nemulţumiţii partidului, Ion Iliescu devenise, neîndoielnic, o figură aparte. Vechi membru al aparatului de partid, încă de pe băncile liceului (vorba cuiva, Iliescu n-a muncit, la propriu, niciodată), ajuns după studiile la Moscova lider al Asociaţiei Studenţilor, şef al aparattului de propagandă al partidului, membru al CC, secretar al UTC ş.a.m.d., el a fost pentru prima oară criticat dur de Ceauşescu la 9 iulie 1971, pentru spiritul său “intelectualist, birocratic şi mic – burghez”. În vara anului 1979, cînd se afla “marginalizat” ca prim-secretar la Iaşi, mai este pedepsit încă o dată, pentru o vizită şi discuţii neautorizate pe care le-a avut în Republica Moldova –  se pare, chiar la cererea lui Brejnev, cu care Ceauşescu s-a întîlnit o lună mai tîrziu în Crimeea. Nici unul din cei doi nu iubeau “reformiştii”.

Lucrurile s-au schimbat radical, odată cu venirea lui Gorbaciov la putere. Atît de mult, încît ziaristul Peter Johnson scria în Sunday Times din 16 martie 1986 următoarele: “Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a intervenit în lupta dintre posibilii succesori ai lui Nicolae Ceauşescu. În prima poziţie pe lista pretendenţilor se află soţia lui Ceauşescu, Elena, dar se pare că şansele ei sînt minime […]. Rivalul ei cel mai puternic este Ion Iliescu, un activist instruit la Moscova, care este favorit datorită legăturilor sale strînse cu Kremlinul; în anii ’50 a fost coleg la Universitate cu Gorbaciov […]. Ruşii îl preferă pe Iliescu, care se bucură de prestigiu în partid şi este bine văzut de Gorbaciov”. A doua zi, pe 17 martie 1986, un analist britanic al BBC comenta la rîndul său: “Monopolul asupra puterii deţinut de clanul Ceauşescu este atît de mare, iar membrii actualei conduceri sînt atît de legaţi de politica lui Ceauşescu de după 1971, încît orice alternativă politică de conducere este exclusă cîtă vreme clanul se află în putere. Totuşi, în cazul unei cotituri, va trebui să fie ales un om dintre cei care acum se află la periferia puterii. Între aceştia, Iliescu este un reprezentant tipic”. Aşa era – Iliescu se afirmase drept un om de viitor pentru sistem. Din nefericire, el şi-a lăsat amprenta, adînc şi dureros, şi asupra timpului nostru, chiar dacă sistemul care l-a creat a dispărut.

La fel de tipică, pentru un nomenclaturist, a fost lipsa lui de curaj. Ion Iliescu aştepta să fie uns în locul lui Ceauşescu “din afară”, de către sovietici, după buna tradiţie stalinistă. În momentul în care vechi activişti ai partidului au semnat la începutul anului 1989, la iniţiativa lui Silviu Brucan, o scrisoare (cunoscută ca “Scrisoarea celor şase”, după numărul semnatarilor), în care se denunţau abuzurile regimului, generalul Kostyal i-a transmis lui Iliescu soclicitarea de a se alătura semnatarilor, printr-un nou protest, şi mai radical. Răspunsul vine, prudent, prin generalul Militaru: Nu e cazul. Bineînţeles că nu era cazul – nu erau aşteptate în România tancurile lui Gorbaciov, ocupate în Afganistan. Sau nu muriseră nevinovaţi la Timişoara, Cluj şi Bucureşti, care să-i netezească drumul spre putere.

Ştefan Kostyal s-a apucat să compună singur un protest, găsit, după schimbul de mesaje cu Iliescu, de o percheziţie a Securităţii. Tot atunci, i s-a descoperit în cămară şi o jumătate kilogram de piper. A fost arestat din nou şi anchetat, de astă dată pentru… speculă cu piper. După 1989, avea să spună, cu năduf, despre Ion Iliescu şi trecutul lor comun următoarele: “Azi văd că se laudă cu o dizidenţă începută încă din 1971, prin nimic justificată. Ce dizidenţă? O dizidenţă care nu e decît o legendă, creată de Securitate”. La mijlocul anilor ’90, Ştefan Kostyal s-a stabilit definitiv la Moscova, afirmînd că nu se simte în siguranţă în România. În 2001, Ion Iliescu, preşedinte al ţării, anunţa, fără ca acest fapt să îl tulbure, că, deşi a fost urmărit de Securitate, se pare că dosarul său a dispărut din arhive. Probabil Kostyal a avut dreptate.