ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | După cutremurul din ‘77, seismologi români, specialişti americani şi sovietici l-au încurajat pe Ceauşescu să demoleze Bucureştiul

Fără biserici, dar cu clădiri imense, cu ”circuri ale foamei”, Muzeul făuririi socialismului, cu o Casă a Poporului său strivit, ca o Acropolă a dictaturii.

Cutremurul a zguduit din temelii industria românească

După cutremur, nu doar blocuri de locuinţe sau alte construcţii civile s-au dovedit a fi fost grav afectate, ci şi unităţile industriale. Într-un referat din 13 mai 1977, înaintat de ministrul de interne Teodor Coman lui Ceauşescu, primu arăta care era starea de spirit şi care erau părerile specialiştilor angrenaţi în ”reconstrucţia” de după cutremur. ”Organele Ministerului de Interne au obţinut date din care rezultă că mai mulţi specialişti în construcţii îşi exprimă diverse opinii, în afara cadrului oficial, cu privire la lucrările de consolidare a clădirilor afectate de seismul din 4 martie a.c. şi a măsurilor ce ar trebui luate în vederea asigurării rezistenţei acestora, pentru eventualitatea unor noi cutremure de pămînt.

Unii din aceşti specialişti susţin că, întrucît la verificarea mai amănunţită a unor construcţii civile şi industriale au fost descoperite noi zone deteriorate, nu există certitudinea că au fost depistate toate fisurile la elementele de rezistenţă ale acestor construcţii şi, ca atare, se impune consolidarea stîlpilor de rezistenţă de la construcţiile avariate, chiar dacă aceştia nu prezintă fisuri sau deteriorări aparente. Se apreciază că toate obiectivele cu proces tehnologic, din zonele calamitate, au fost afectate în urma cutremurului din 4 martie a.c., iar degradările la unele hale industriale avanseaza datorită funcţionării utilajelor.

În cazul halelor industriale care adăpostesc utilaje şi maşini foarte scumpe, după părerea unora dintre specialişti, structurile de rezistenţă trebuie să fie mai larg dimensionate, fondurile de investiţii suplimentare în acest scop reprezentînd un procent mic faţă de valoarea globală a investiţiei. Pentru unele hale industriale cu acoperişuri grele, încă nu s-au stabilit soluţiile de modificare a acestora şi de realizare a sistemelor de acoperişuri uşoare. De asemenea, nu au fost stabilite procedee de consolidare a obiectivelor industriale amplasate în zone la care, conform prevederilor legale, s-a modificat gradul de rezistenţă la mişcările seismice”.

Urmează o prezentare a specialiştilor din diferite zone angrenate în reconstrucţie, o listă cu ”cei ce a zis că”, de la proiectare la execuţia construcţiilor şi reparaţiilor, care ”îşi manifestă îngrijorarea faţă de faptul că, în prezent, nu există un punct de vedere unitar între diferite institute de proiectări şi proiectanţi asupra modului de rezolvare a lucrărilor de consolidare a construcţiilor civile şi industriale. Unii seismologi români sînt de părere că, în unele zone din Capitală care au fost puternic afectate de seism, Calea Moşilor, Calea Văcăreşti şi altele, să se efectueze demolarea totală, întrucît cele 30-40 de clădiri care mai pot fi folosite ar stînjeni efectuarea lucrărilor, în condiţii optime de amenajare a arterelor respective”. Era indicat, după părerea seismologilor, să dispară în întregime vechi artere din Bucureşti. Ceea ce s-a şi întîmplat, puţin mai tîrziu: doar fusese părerea ”specialiştilor”.

Specialiştii americani şi sovietici

Seisimologilor români li s-au alturat şi specialişti în siguranţa construcţiilor din Statele Unie. Am descoperit în arhivele fostei Securităţi că, într-un mod paradoxal, ambiţiile megalomane ale lui Nicolae Ceauşescu de ”schimbare la faţă” ale Bucureştiului au fost alimentate inclusiv de ingineri americani, veniţi în România ca emisari ai preşedintelui SUA Jimmy Carter, pentru a sprijini efortul de reconstrucţie a Capitalei.

În acelaşi timp, ”specialiştii sovietici” ajunşi şi e la noi în acelaşi scop, criticau stilul ”de mîntuială” în care se făceau lucrările de consolidare a clădirilor afectate. Moment în care, sintetizînd şi interpretînd în propriul avantaj opinia americanilor, în mintea lui Ceauşescu s-a născut ideea că e mai bine să costruiască de la zero, decît să consolideze.

Ministrul de interne Coman îi împărtăşea lui Ceauşescu că ”după opinia unor specialişti americani - Basil Estreich, Otto Tashkovich, Daniel Lucko, Richard Adler şi Charles Zalazuick, problema consolidărilor este mai importantă şi mai dificilă decît o construcţie nouă, impunîndu-se ca ea să fie rezolvată numai după un studiu amănunţit al structurii de rezistenţă, de cel puţin trei luni de zile”. Se desprindea ideea că e mai rentabilă demolarea: nu era istoria lor. ”De asemenea, specialiştii sovietici I.M. Eisenberg şi A.M.Jarov au afirmat că, la multe clădiri, lucrările de consolidare se execută superficial, nefiind stabilite cu exactitate avariile provocate de sistem. Organele Ministerului de Interne au în continuare în atenţie aspectele semnalate”.

Iar ”organele” şi specialiştii ale căror opinii Securitatea le raporta mai sus, i-au sădit şi întărit lui Ceauşescu treptat ideea să radă centru oraşului, pentru a clădi, de la zero, un Bucureşti al său

Opere de artă, supuse degradării, de dragul inaugurării Muzeului Colecţiilor

În toată georgrafia ”reconstrucţiei” de după cutremur, se luase decizia să se demonstreze grija ”conducerii superioare de partid şi de stat” faţă de patrimoniul cultural national, în contextul criticilor din ţară şi mai ales ale ”Europei libere”, faţă de demolarea unor clădiri de patrimoniu, sub motivul că ar fi fost ”şubrezite” de cutremur, în condiţiile în care autorităţile au decis desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, care se îndărătnicise să nu avizeze aceste demolări. Direcţia I de Informaţii interne transmitea în 19 august 1978 o notă ”strict secret” la conducerea de partid, raportînd că ”în Capitală, sînt în curs amenajările pentru deschiderea Muzeului Colecţiilor de Artă, a cărui festivitate este prevăzută în vederea zilei de 23 august a.c., la care se aşteaptă prezenţa conducerii de partid şi de stat”. Artiştii şi custozii nu erau însă deloc încîntaţi de perspective.

”Deţinem date din care rezultă că între specialiştii din domeniul artei şi din construcţii au  loc vii discuţii, apreciindu-se că imobilul din Calea Victoriei nr. 111, care este destinat acestui scop, ar fi necorespunzător pentru folosirea lui ca Muzeu al Colecţiilor de Artă. Astfel, din construcţie şi cu amenajările aduse, clădirea nu asigură condiţii corespunzătoare pentru paza şi securitatea lucrărilor expuse. Sistemul de alarmă asigură numai avertizarea apariţiei incendiilor, iar ferestrele de la parter nu sînt prevăzute cu gratii. Configuraţia interioară a imobilului - multe camere şi culoare - a determinat montarea unor lucrări de artă valoroase în spaţii ce nu pot fi supravegheate corespunzător de personalul existent şi astfel elemente rău intenţionate ar putea cu uşurinţă să le sustragă sau să le deterioreze. Datorită faptului că plafoanele şi duşumelele sînt construite din lemn, iar cu prilejul amenajărilor recente duşumelele au fost acoperite cu linoleum, imobilul prezintă un pericol sporit pentru izbucnirea unor incendii.

Se exprimă insistent îngrijorarea că expunerea lucrărilor - îndeosebi a celor de grafică şi pictură - la scurt timp după reparaţiile efectuate pune în pericol rezistenţa fizică a acestora, datoritil umidităţii zidurilor proaspăt tencuite şi neuscate. Unele lucrări, care au fost expuse pînă în prezent, prezintă deja începutul unui proces de degradare. Specialiştii în construcţii apreciază că această clădire are o rezistenţă slabă, cu un accentuat grad de risc la eventualele cutremure puternice. În acelaşi timp, lucrările de consolidare, efectuate recent sînt considerate ca insuficiente pentru a asigura securitatea valorilor artistice pe care le va adăposti.

Din informaţiile de care dispunem, rezultă că aspectele raportate sînt cunoscute de către conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi a Comitetului Municipal P.C.R. Bucureşti. Cu toate acestea, lucrările de amenajare a muzeului, continuă şi în prezent, în condiţiile raportate mai sus”. Şi ceea ce s-a preconizat să se întîmple, s-a întîmplat: o festivitate era mai importantă decît operele de artă, luate cu japca din case memoriale şi puse cu furca într-un nou muzeu, marca ”Ceauşescu”. A fost nevoie de o lungă perioadă de timp, de dăruirea şi munca a numeroşi custozi şi muzeografi, pentru ca operele de artă de a căror soartă se arăta îngrijorat pînă şi geenralul de Securitate Dumitru Tăbăcaru, să se poată ”adapta” în noua lor casă

Biserici, case memoriale şi colecţii de artă, victime colaterale ale cutremurului

Prima victimă a demolărilor de după cutremur a fost Biserica Enei, ctitorie de la începutul secolului XVII, care a supravieţuit cutremurului, pentru a fi lovită ”din întîmplare” de bila imensă a unui utilaj de demolare a rămăşiţelor blocului ”Dunărea”. După 1 mai 1977, a fost culcată la pămînt. Au urmat în anii următori importante monumente arhitectonice ale vechiului Bucureşti: mînăstirea Văcăreşti, biserica de la Cotroceni, incinta mînăstitii Radu Vodă – biserica fiind salvată, prin mutarea ei în spatele perdelei de blocuri comuniste, cum s-a mai întîmplat cu ale şase. Şaptesprezece biserici au fost transformate însă în munţi de moloz, în deceniul care a urmat cutremurului din 4 martie 1977.

Întregul Bucureşti a luat, pînă în 1989, chipul unui şantier, pe care nu era pic de răgaz. Cartierul Uranus a dispărut în întregime, pentru a face loc Casei Poporului. Dar nu numai bisericile, ţinte predilecte ale lui Ceauşescu, au devenit victime colaterale ale cutremurului. Fostul sediu al Uniunii Artiştilor Plastici, Casa Cerchez de pe strada Sevastopol a fost demolată. Sub sabia lui Damocles au ajuns mai multe case memoriale, prilej pentru Securitate inclusiv de a deposeda colecţiile lor de comorile de artă deţinute, care au fost reunite apoi în patrimoniul statului, în cadrul Muzeului Colecţiilor. Singura colecţie salvată a fost cea a lui Gheorghe Tattarescu. Preluată pentru a fi depozitată ”în siguranţă”, numai insistenţele şi presiunile doamnei Georgeta Wertheimer, nepoata pictorului, au făcut ca lucrările să se reîntoarcă în casa memorială. Dar proiectul, în ansamblul său, nu a putut fi împiedicat. Departamentul Securităţii Statului.

Acţiuni precum adunarea la un loc a patrimoniului artistic din capitală, dar mai ales cele care au privit demolarea bisericilor ei au stîrnit proteste, înăbuşite cu brutalitate de Securitate. După demolarea bisericii Enei, pentru a face loc restaurantului de la parterul blocului ”Dunărea”, a răbufnit preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, care într-o serie de şapte predici ”către tineri”, ţinute în postul Paştelui anului 1978 la Biserica Radu Vodă, unde slujea, a criticat în termeni duri distrugerea lăcaşului: ” nu putem vorbi de Mihai Viteazul, făcînd să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cîrciuma «Dunarea», nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singura piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrina ateista, nici un argument aşa-zis «ştiinţific» nu te poate opri, tinere prieten, de la interogatţia despre existenţa şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mîntuire.  Vino să construieşti biserici, alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, pînă ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale!" Părintele Calciu a fost curînd arestat şi condamnat.

Un scriitor provoacă un cutremur pentru Securitate: ”mişcarea Goma”

Suprapunîndu-se acestor proteste care au avut ca punct de plecare demolarea Bisericii Enei, monumentul istoric din plin centrul capitalei, la o lună de la cutremurul din 4 martie 1977 Paul Goma dădea şi el declaraţii, la Direcţia de Cercetări penale a Securităţii, fiind anchetat de maiorul Gheorghe Goran. Protestul lui Paul Goma era legat de cenzurarea cărţilor sale şi a dus la o solidarizare a cercurilor intelectualilor nemulţumiţi din România, şi (mai ales) a oferit unor persoane raliate la ”mişcarea Goma”, care-şi aveau originea în atmosfera de nemulţumire de după cutremur, să primească cu uşurinţă paşaport şi să plece din ţară, pentru a ”nu crea proleme” suplimentare regimului şi Securităţii.

Poliţia politică comunistă avea de-a face cu o tentativă de raliere a intelectualilor la un protest de tipul ”Chartei 77”, din Cehoslovacia şi, pentru prima dată după mulţi ani, avea să fie confrutată cu problema opoziţiei faţă de Nicolae Ceauşescu, cel ce se pregătea să devină ”iubitul fiu al poporului”. Din păcate, o coagulare similară a solidarităţii intelectualilor români nu s-a petrecut. Prea mulţi fie tăceau prudent, fie s-au dat de partea opresorilor.

Pe 15 aprilie aprilie 1977, In Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor transmitea o notă la Securitate, prin care înştiinţa oficial că  ”Paul Goma, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor,”, pe baza unei hotărîri luate cu două zile înainte. Se reţinea împriva lui, întrw altele, că ”după cutremur, a trimis o scrisoare Fondului Literar, scrisoare demonstrînd încă o dată ura lui faţă de activiştii de partid şi de stat şi făcînd uz de o demagogie vrednică de dispreţul obştei scriitoriceşti (…). Trebuie să menţionăm că această societate, prin Fondul Literar al Scriitorilor, i-a acordat împrumuturi de peste 70 000 lei, nerecuperate”. Hotărîrea de excludere din Uniunea Scriitorilor fusese ”ratificată” în unanimitate de conducerea Uniunii.

După cutremurul din 4 martie 1977, după manifestările deschise împotiva unora (din păcate, puţini) dintre intelectuali, fie faţă de preconizata ”sistematizare” a Bucureştiului, care începea să-şi arate colţii buldzerelor, năpustiţi mai întîi împotriva unor edificii de cult sau monumente sub pretextul ”afectării” lor de cutremur, fie faţă de prefiguratul (deja) cult al personalităţii, tot mai manifest după vizita lui Ceauşescu din 1971 în China şi Coreea de Nord, un alt cutremur avea să zgîlţîie din temelii şi edificiul ”muncitoresc” al regimului: grevele minerilor din Valea Jiului.