ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Trenul morţii: în 1950, şaisprezece oameni au fost ucişi într­-un vagon penitenciar

Atunci, ea hotăra, cu de la sine putere, ”casarea” sentinţei şi ”rejudecarea” procesului, condamînd ea însuşi şi executînd sentinţa: moartea prin împuşcare. Aşa s-a întămplat în 1950 cu 16 partizani dobrogeni. N-au fost, din nefericire, singurii care au avut această soartă. Dar despre ei este această poveste a ”trenului morţii”.

”Justiţia populară”, versus justiţia lui Nicolski

La conferinţa cu condamnaţii ”regionalelor” de securitate din întreaga ţară, care a avut loc în 22 februarie 1950 la sediul Ministerului Afacerilor Interne în prezenţa ministrului Teohari Georgescu şi a capilor Securităţii, lt.col. Nicolae Văcaru, comandantul pe regiunea Constanţa, care acoperea întreg teritoriul Dobrogei,­ raporta următoarele: “În regiunea noastră am avut o bandă de tîlhari, de asasini, care era condusă de un legionar venit din Germania (Gogu Puiu – n.n.). A reuşit să organizeze grupuri în care intrau legionari, chiaburi, preoţi, foşti ofiţeri. Au trecut la acţiuni, atacînd pe alocuri organe administrative şi de partid, trecînd chiar la acţiuni împotriva aparatului de stat.

Am constatat în componenţa acestei bande în special clerul, are are în multe locuri o atitudine duşmănoasă, multe grupuri locale fiind conduse de preoţi. Ei s-­au sprijinit pe chiaburimea satelor, care a înarmat elemente conrarevoluţionare şi a provocat agitaţii. Această bandă avea în componenţa ei şi elemente chiabure ale naţionalităţilor conlocuitoare şi în special elemente macedonene, iar pe alocuri greci. Datorită unei acţiuni informative organizate şi a unei strînse colaborări cu organele de miliţie, am reuşit să depistăm pe mulţi din rîndul lor. Astfel, patru au fost condamnaţi la moarte, nouă au fosr ucişi în luptă cu organele noastre şi multe alte elemente duşmănoase au fost date pe mîna justiţiei populare”.

La încheierea acestei intervenţii, ministrul adjunct Pintilie Gheorghe i-­a pus raportorului o întrebare ”stas”: “Cum vezi în viitor dusă munca cu duşmanul de clasă?”. Lt.col. Nicolae Văcaru învăţase lecţia şi a răspuns deîndată: ”Trebuie să trecem la măsuri hotărîtoare!”.

În afara celor 13 partizani împuşcaţi de securitate, în arestul miliţiei din Constanţa se mai aflau încă 16 “bandiţi”, condamnaţi de Tribunalul Militar la pedepse variind între 15 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă, pentru ”uneltire”, deţinuţii aşteptînd, cum era firec, transportarea către vreunul din penitenciarele “gulagului” românesc. De anchetarea “lotului Babadag”, cum era numit grupul lor, se ocupase Alexandru Nicolski, care, în calitatea sa de subdirector al Securităţii Poporului era direct răzpunzător de anihilarea ”bandelor contrarevoluţionare”. Pe Nicolski, aşa cum s-­a întîmplat şi în cazul unui ”lot” al partizanilor din  zona Teregova, sentinţa pronunţată de justiţie nu l-­a mulţumit cîtuşi de puţin: adică de ce, dacă 13 “bandiţi” au fost omorîţi, 16 să scape “numai” cu închisoarea?! Aşa că s­-a hotărît să corecteze clemenţa deciziei tribunalului şi să facă el dreptate. Adică, să-­i lichideze pe toţi.

Drumul spre moarte al arestaţilor ”lotului Babadag”

După ce s-­a pronunţat şi recursul în procesul “lotului Babadag”, sentinţele celor 16 rămînînd definitive, deţinuţii au fost transferaţi pentru ispăşirea pedepsei la Penitenciarul Gherla, unde au fost depuşi în 27 februarie 1950. Dar, pentru Alexandru Nicolski, subdirectorul Securităţii, acest lucru nu era un impediment. Aşa cum procedase în cazul condamnaţilor din “lotul Teregova”, pe care, sub pretextul unei completări a anchetei, i­-a scos tot de la penitenciarul Gherla, cei şapte deţinuţi fiind împuşcaţi la ordinul lui în drum spre Timişoara, în noaptea de 1 spre 2 august 1949, Nicolski a obţinut cu concursul prietenului şi protectorului său Pintilie Gheroghe decizia de transferare a “bandiţilor” dobrogeni de la penitenciar în arestul Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Timişoara.

Comandantul acesteia, lt. col. Teleman Ambruş, complice al lui Nicolski în executarea celor şapte din “lotul Teregova”, se arătase dispus să­-i extermine şi pe cei 16 partizani prinşi de securiştii şi miliţienii constănţeni. Şi astfel, în dimineaţa de 9 martie a anului 1950, liniştea penitenciarului din Gherla a fost tulburată de uşile grele ale unor celule, date de perete. Cîteva minute mai tîrziu, “bandiţii” care îndrăzniseră să lupte împotriva “puterii populare” în Dobrogea erau  strînşi în curtea închisorii, iar de aici au fost duşi către gară şi urcaţi într­un vagon al Direcţiei Penitenciarelor. Trecuseră numai zece zile de cînd fuseseră debarcaţi tot dintr-un astfel de vagon, care i-­a adus de la Constanţa la Gherla, după un drum istovitor care a durat o săptămînă. Acum, în drumul care urmau să-­l facă spre Timişoara erau escortaţi de subofiţeri în uniformă de securitate, conduşi de un căpitan. Numele acestora au rămas necunoscute.

Deşi de obicei vagoanele ­penitenciare erau tixite, de astă dată în cel care se urnise încet, ataşat la un tren cu destinaţia Timişoara, nu se aflau decît cei 16 deţinuţi din “lotul Babadag” a căror moarte o dorea Nicolski. N­-au mai ajuns vii la destinaţie ­ au fost împuşcaţi cu toţii, pretextîndu­-se o încercare de evadare. În noaptea de 9 spre 10 martie 1950, trupurile lor însîngerate erau descărcate din vagonul tras pe o linie moartă, departe de eventuale priviri serioase şi îngropate la lumina felinarelor, într-­un loc rămas necunoscut. Totuşi, despre soarta celor 16 s­-a aflat cîte ceva în lumea închisorilor, deţinuţii botezînd funestul transport de la Gherla spre Timişoara “trenul morţii”.

Victimele “justiţiei” lui Nicolski au fost: Constantin Lache, Nicolae Roşculeţ, Manea Duţu, Constantin Tudoran, Ioan Topîrceanu, Ioan Piţigoi, Stere Stercu, Gheorghe Guşiţă, Nicolae Dobromir, Gheorghe Tomoşoiu, Iordan Nicolau, Alexandru Gogu, Marin Cenuşe, Gheorghe Tofan, Ioan Filip, Dumitru Negroiu.

În 1956, în urma notei­-raport 133275 din 19 aprilie a Biroului Secretariat din MAI, ministrul Alexandru Drăghici autoriza cercetări în legătură cu soarta unor deţinuţi care figurau în evidenţele Securităţii şi aveau “foi matricole” din partea Direcţiei Penitenciarelor, figurînd ca ispăşindu-­şi pedeapsa în diferite închisori din ţară, dar nu se mai aflau în celule lor. Familiile insistau cu memorii, să afle despre soarta lor. Iar Drăghici nu ştia nimic despre ceea ce făcuse Nicolski. Locotenentul Marin Nedelcu din serviciul “C” (Arhivă), care a fost însărcinat cu această investigaţie a constatat executarea celor 16 din “lotul Babadag”, trecîndu­-i la 22 mai 1956 într-o listă, cuprinzînd 54 de nume, în legătură cu tot atîtea memorii înaintate de rudele lor, pe care i-a găsit la ”prima vedere” ca victime ale arbitrariului deciziilor luate de Alexandru Nicolski, de executare sumară a lor. Drăghici a ordonat muşamalizarea cazurilor şi înştiinţarea familiilor, cu o minciună a decesului deţinuţilor în închisoare.

Listele morţii: oameni carte au murit de două ori

Nedelcu a primit sarcina să înregistreze în mod fals certificate de deces şi să le transmită familiilor celor executaţi. Potrivit lor, moartea celor 54 de oameni împuşcaţi sumar, încălcîndu-se orice lege a României Populare (pentru că pedeapsa lor nu fusese condamnarea la moarte, ci la ani grei de închisoare) survenise, în toate cazurile, din cauza a două boli: fie TBC, fie ”insuficienţă cardiacă”, fie amîndouă. Era o frîntură de adevăr în aceast raţionament macabru al locotenentului Nedelcu: pe toţi, gloanţele îi loviseră în piept.

Din cauza acestor falsuri, s-au comis şi greşeli birocratice, astfel ajungîndu-se ca în registrele de stare civilă din România să figureze oameni care au murit de două ori.

Ion Constantinescu, arestat în 24 decembrie 1949, urma să împărtăşească soarta celorlaţi partizani, judecaţi în “lotul Babadag”. Aflat în arestul miliţiei din Constanţa, el a fost trimis în 24 februarie 1950, la intervenţia subdirectorului Securităţii Nicolski, spre arestul Securităţii din Timişoara. În urma torturilor îndurate în timpul anchetelor, el a murit în prima noapte a ”călătoriei” cu vagonul penitenciar din ”trenul morţii”. Raportul întocmit de escortă, pe baza căruia s­-a întocmit un certificat de deces arată că ion Constantinescu a murit în nopatea de 24/25 februarie 1950.

Cu toate acestea, cînd întregului “lor Babadag” i s­-au făcut certificate de deces false la Primăria  din Timişoara în august 1958, i­-a fost întocmit unul şi bietului om, care murise în urma bătăilor din anchetă, foaia sa matricolă aflîndu­-se alături de ale partizanilor dobrogeni din ”lotul Babadag”. Ion Constantinescu murise, dar vagonul penitenciar i­-a dus dosarul pînă la destinaţie: Securitatea din Timişoara.

Greşeala a fost îndreptată mult mai tîrziu: în urma sesizărilor repetate ale familiei, care primise două “acte de moarte” cu două date diferite, prin decizia judecătorească 6177/12 noimebrie 1965, al doilea certificat, după care, ca şi ceilalţi partizani dobrogeni, Ion Constantinescu murise în 10 martie 1950 de “miocardită şi TBC pulmonar” a fost anulat. Pentru scriptele Securităţii, viaţa unui om era mai puţin importanată decît hîrtia pe care îi era trecut numele.

La rîndul său, un alt om de pe ”lista morţii”, întocmită de către locotenentul Nedelcu, Teodor Ungureanu, “comerciant din Arad”, aşa cum figurează în foaia matricolă, se află în evidenţa constatărilor decesului de la spitalul din Timişoara la poziţia 38/1949, ca fiind decedat din pricina unui “TBC pulmonar”, alături de ceilalţi morţi din “lotul Teregova”, care fuseseră executaţi, tot din ordinul lui Nicolski, în 2 august 1949. Aşa i s-­a întocmit şi cetificatul de deces. Dar el fusese în realitate executat în arestul securităţii din Timişoara încă din 3 aprilie 1949, adică nu cu mult după ce subdirectorul DGSP preluase personal anchetarea “bandiţilor” din vestul ţării.

Cu toate acestea, deşi Teodor Ungureanu, despre a cărui vină reală nimeni nu ne-­ar putea vreodată edifice cineva, chiar mort, a fost judecat în contumacie de Tribunalul Militar Regional, care prin decizia 1091 din 25 iunie 1949 l­-a condamnat la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică.

Asta făcea parte, în acea vreme, din simulacrul de “justiţie”, ce permitea poliţiei comuniste să facă tot ce vrea, atunci cînd considera necesar, găsindu­-şi chiar un ”temei legal” al crimei. Astfel, singura diferenţă între Teodor Ungureanu şi ceilalţi şase partizani din “lotul Teregova” care au fost executaţi sumar şi îngropaţi într-un loc încă necunoscut este că el nu a fost îngropat undeva, într­-o pădure din Ardeal, ci în cimitirul săracilor din Timişoara, aşa cum se întîmpla cu cei care îşi sfîrşeau zilele în subsolurile Securităţii, din pricina torturilor sau, pur şi simplu erau împuşcaţi, pentru că se încăpăţînau să reziste anchetatorilor.

Dintre aceştia din urmă, am găsit, deja, în vara trecută, osemintele a zece morţi, îngropaţi în curtea fostului Liceu de Fete ”Regina Elena” din Caransebeş. Clădirea a fost rechiziţionată de Securitate în 1949 şi transformată în Comandament Unic al MAI, de luptă împotriva partizanilor din Banat şi acolo au fost anchetaţi şi ucişi mulţi dintre cei peste 300 de ţărani bănăţeni, arestaţi pentru că i-au sprijinit pe partizani.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că îi vom găsi în această vară şi pe cei ucişi din ”lotul Teregova”, şi pe cei asasinaţi în ”trenul morţii”.