ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Mineriada: o răzbunare a Securităţii pe cei ce au dărîmat comunismul, regimul care-i născuse

În dimineaţa zile de 14 iunie a anului 1990, buletinul agenţiei de presă Rompres, agenţia oficială de ştiri, difuza ştirea cu numărul 9: stenograma cuvîntării preşedintelui Iliescu în faţa minerilor, proaspăt sosiţi în Bucureşti, cu garnituri de tren speciale, în zorii acelei zile: „Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră mulţumindu vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi acum l aţi dat la chemarea noastră”. Unde a fost ”noua Securitate” a regimului, în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990? Răspunsul e simplu: în miezul lor.

Ion Iliescu le-a cerut minerilor să ocupe Piaţa Universităţii. Acolo, susţinea el, elemente „fasciste, legionare” au comis ”acte de vandalism”. Preşedintele îşi construise propria versiune asupra manifestaţiei din Piaţă, deşi nu călcase vreodată pe acolo. Fusese informat, bineînţeles, de cei ce se simţiseră datori să o facă: serviciile de informaţii. 

 

Alegerile din mai 1990 validaseră ”prin vot popular” echipa de neocomunişti instalată la putere în decembrie 1989. Fosta Securitate şi Miliţa fuseseră şi ele rebotezate şi reinstalate în atribuţii. Aveau un nume diferit, dar erau incapabile (şi nici nu le cerea nimeni) să-şi depăşească vechile deprinderi. Ceea ce-i deranaja pe toţi aceştia era manifestaţia din Piaţa Universităţii: nu atît că se derula într un loc ultracentral, ci pentru că acesta era strîns legat de miturile Revoluţiei care se năşteau în acele momente, şi mai ales pentru că lozincile greviştilor foamei care se încăpăţînau să reziste pe pajiştea din faţa Teatrului Naţional îi acuzau şi pe unii, şi pe alţii de ceea ce erau, de fapt: comunişti, securişti şi miliţieni. Cînd s-a ordonat o ”acţiune de curăţire” a Pieţei Universităţii, aceasta nu era deloc o noutate pentru ei: abia ce o făcuseră în decembrie 1989. Dar Poliţiei şi securiştilor le era frică să recurgă la violenţă excesivă, fără a fi asiguraţi că nu vor fi pedepsiţi ulterior.  Şi au primit aceste asigurări, aşa cum a reieşit, pînă la un moment dat, din acţiunile de cercetare a procurorilor care au fost implicaţi în dosarul mineriadei. 

 

Atît cadrele de la „doi şi un sfert”, UM 0215 de la Ministerul de Interne, creat de Gelu Voican Voiculescu la 1 februarie 1990, cît şi ofiţerii SRI ai lui Virgil Măgureanu ”cunoşteau terenul”. Ei deţineau legitimaţii false, cu multiple identităţi şi s-au implicat direct în ”monitorizarea” mitingului din Piaţa Universităţii, de-a lungul acestuia. Faptul a ieşit la iveală cînd o persoană a agresat şi i-a ameninţat pe ”greviştii foamei” din Piaţă, cu o lună înainte de venirea minerilor, pe 14 iunie. Acesta, pe nume Siminea, a fost urmărit de manifestanţi pînă în locul în care se refugiase apoi, sediul Institutului de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare, pentru a se dovedi că acolo lucrase pînă în 1989, ca maior de Securitate. Asemenea acţiuni mai mult sau mai puţin vizibile au avut loc pe tot parcursul manifestaţiei, şi nu numai în Piaţă. Era vremea intimidărilor, al ameninţărilor telefonice anonime, vremea în care erau agresate inclusiv fizic şi cu o violenţă extremă, personalităţi precum Petru Creţia, editorul operelor lui Eminescu, după ce fusese catalogat ca ”legionar” în presa fesenistă, pentru că se solidarizase cu manifestanţii din Piaţă.   

 

Dincolo de aceste ”dovezi indirecte”, sînt şi relaţionări directe între mineriadă şi ”servicii”. La numai trei zile după debutul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, Virgil Măgureanu menţiona în conferinţa de presă care anunţa crearea Serviciului Român de Informaţii ca atribuţie a acestuia, inclusiv prevenirea „acţiunilor destabilizatoare de orice fel”. Iar o asemenea acţiune era chiar manifestaţia din Piaţa Universităţii, acuzată zilnic că „destabilizează”. În 15 mai 1990, Măgureanu mai spunea în mod public că ”de mai multă vreme, pe fondul desfăşurării în România a unor confruntări între opoziţie şi actuala conducere, s a manifestat şi o participare din partea unor cetăţeni străini. Am fost informaţi că o parte dintre aceştia s au urcat la o anumită tribună, cerînd măturarea regimului din România, pe motiv că ar fi antipopular şi antidemocratic. Nici un stat din lume nu poate permite ca pe teritoriul său să apară asemenea atitudini extremiste”. Era la mai bine de o lună după ce autorităţile l-au expulzat pe 2 aprilie 1990 pe Doru Braia, cetăţean român stabilit în Germania, care criticase acid regimul Iliescu. 

 

O mărturie directă, venită din partea unui căpitan SRI, sătul să îndeplinească ordine pe care le considera aidoma celor primite în Securitate, a întărit implicarea noilor servicii de informaţii clădite pe ruinele Securităţii în mineriadă. Adrian Ionescu se adresa în 6 decembrie 1990, printr-o scrisoare deschisă Parlamentului României: „în perioada 13 15 iunie 1990, cît şi în cea premergătoare ei, am participat împreună, cu alte cadre din Bucureşti, în Piaţa Universităţii, identificîndu ne cu demonstranţii, în scopul cunoaşterii liderilor. Metodele de lucru utilizate au fost de atragere a informatorilor Securităţii, pe baza unor stimuli materiali, sau în majoritatea cazurilor prin şantaj, ameninţînd cu dosarul existent şi angajamentul semnat anterior”, în anii comunismului. Scrisoarea lungă şi argumentată a căpitanului SRI, cu numeroase exemple ale practicilor şi acţiunilor serviciului, nu a avut niciun ecou.

 

Acţiunile operative au fost consistente în Piaţa Universităţii şi nu au fost numai ale celor de la ”doi şi-un sfert” sau Serviciul Român de Informaţii. O unitate a Serviciului de Informaţii Externe, cea de Filaj, a efectuat ”acţiuni de protecţie” pentru mineri, după ce anterior a avut infiltraţi în corturile de la Universitate tineri ofiţeri (”Bogdan”, ”Iorga”, ”Duţescu”, ”d-na Alexa” etc). Unitatea colonelului Corneliu Grigoraş de la SIE a monitorizat de fapt toate acţiunile de acest gen ale opoziţiei şi avea permanent legătură radio cu ofiţerii infiltraţi în rîndul demonstranţilor. În aceste misiuni erau instruiţi şi chiar înarmaţi, împotriva celor care erau consideraţi duşmani ai ţării: ţărănişti, liberali, organizaţii ale societăţii civile şi persoane publice care criticau deschis regimul Iliescu. Colonelul Grigoraş îi raporta direct şefului său, Alexandru Tănăsescu, adjunct al directorului SIE Mihail Caraman, iar acesta îl informa pe premierul Petre Roman, cel care îl reactivase în fruntea spionajului românesc pe Caraman, care adusese mari servicii în trecut KGB-ului, prin reţeaua sa de spionaj care obţinuse în Franţa în 1968 informaţii secrete ale NATO. 

Pe 12 iunie, la Palatul Victoria a avut loc o şedinţă în care se hotărîse „lichidarea demonstraţiei din Piaţa Universităţii”:  poliţia, armata şi SRI ul au primit ordine directe, în acest sens. Petre Roman a recunoscut acest fapt şi a relatat ulterior că, la sesizarea Procuraturii, a ordonat „curăţarea” zonei: „nu era, în ochii mei, decît o banală operaţie de menţinere a ordinii”. Pe 13 iunie, la ştirile de seară, Televiziunea Română a prezentat un comunicat al Procuraturii Generale, prin care se legitima, după metodele statului totalitar, operaţiunea poliţienească de „degajare” a Pieţei Universităţii. Modul brutal, specific comunist, prin care s a trecut apoi la această ”degajare” a provocat iritarea celor care au reuşit să scape de intervenţie, care s-a petrecut la 4 dimineaţa, la adăpostul întunericului, precum acţiunile similare ale Securităţii din anii 1950. La 5 dimineaţa, forţele de ordine au atacat Institutul de Arhitectură, agresînd studenţii care lucrau aici pentru prezentarea proiectelor de diplomă, apoi au trecut la construirea unor baraje de autobuze şi alte vehicule în jurul pieţei. La aceeaşi oră, 5 dimineaţa, reprezentanţii Biroului de Presă al Poliţiei declarau că „nu ştiu nimic” despre ce se întîmpla în Piaţa Universităţii. 

 

Nu ştiau, încă. Era o operaţiune mixtă, coordonată de securiştii din serviciile secrete (SRI şi UM 0215). Poliţiştii au avut doar rolul de executanţi, de a pune în scenă un ”film” care nu era al lor. Nici n-avea idee, cînd au fost întrebaţi, cîte persoane erau reţinute, cînd la ora 11 au emis un comunicat în care s a spus că s-au operat arestări şi că Piaţa era „curată”. Ca în noaptea de 21 decembrie 1989, maşinile pompierilor spălaseră asfaltul, se stropise cu clor, iar în faţa Teatrului Naţional se aduceau răsaduri de iarbă şi flori. Au fost sădite ceva mai tîrziu, de minerii filmaţi de Televiziunea Română ”liberă” şi daţi la ştiri. 

 

Escaladarea ulterioară a violenţelor, dovedită de celebra stenogramă a discuţiei dintre generalul Diamandescu, şef la Poliţia Capitalei, şi ministrul de Interne Mihai Chiţac, în care primul spune: „am dat foc autobuzelor, conform înţelegerii” e una din dovezi. Apoi, piatra cubică cu care manifestanţii au aruncat în poliţişti fusese descărcată dintr un camion cu puţină vreme înaintea incidentelor, iar atunci cînd unii dintre cei aflaţi în stradă şi au manifestat intenţia de a ataca televiziunea, au apărut prompt unii civili înzestraţi cu aceleaşi bîte albe, asemănătoare celor utilizate în februarie 1990, în cursul regizării atacului asupra guvernului. Era nevoie de o escaladare a violenţei, pentru că o replică paşnică i ar fi transformat în martiri pe cei 263 de manifestanţi arestaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie şi ar fi eroizat mitingul maraton din Piaţă.

 

Brutalitatea autorităţilor în raport cu manifestaţia din Piaţa Universităţii trebuia justificată de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Aşa s-a şi întîmplat, au fost confruntări, s au format şi s-au spart baricade, de o parte şi de alta, Piaţa devenind un cîmp de luptă între manifestanţi şi forţele de ordine, care primiseră ”întăriri” din partea ”clasei muncitoare” din Bucureşti. Îndemnurile la calm din partea lui Marian Munteanu, liderul Ligii Studenţilor, n-au avut niciun ecou, ci au avut darul să-l expună şi mai mult. Încăput a doua zi pe mîinile minerilor, a fost bătut cu bestialitate şi la un pas de a fi decapitat cu un topor. Pe 13 iunie, la orele prînzului, Institutul de Arhitectură a mai fost devastat încă o dată, de muncitorii mobilizaţi de Frontul Salvării Naţionale, sub strigătele greu de uitat „Noi muncim, nu gîndim” şi „IMGB face ordine”. Pe de altă parte, trupele Ministerului de Interene şi unităţi de desant ale armatei aşteptau ordinul să „împiedice” în Capitală un război civil pe care tot ele îl provocaseră. Şi ordinul s-a dat, atît lor, cît şi celor ce aşteptau în Valea Jiului la comanda minerilor, pregătiţi din nou să intervină.

Situaţia escaladase de aşa natură, încît nu a mai putut fi stăpînită. Nu se luase în calcul nivelul în care populaţia Bucureştiului se solidarizase, în tot timpul manifestaţiei, cu Piaţa Universităţii, cît şi faptul că această solidarizare nu era doar una formală. Astfel încît, deşi brutală, represiunea nu şi-a atins scopul – mai degrabă, a incitat spiritele. Forţele de ordine erau depăşite. Atunci, în seara tîrzie a zilei de 13 iunie 1990, minerii au pornit la drum. Ajunşi în Bucureşti, coloanele lor, organizate deja dinaintea plecării propriu-zise de şefii de echipă, în baza dispoziţiilor primite de la şefii ierarhic superiori, au fost preluate de ofiţeri din fosta Securitate, care au fost la fel de prezenţi în capitală în acele zile, ca în zilele premergătoare revoluţiei. 

 

Grupurilor de mineri li s au distribuit fotografii cu lideri ai Pieţei Universităţii şi apoi au fost îndrumaţi la adrese dinainte cunoscute de poliţişti, de aşa-zişi ”civili”, ”oameni de bine” şi falşi mineri, de fapt, cadre aparţinînd UM 0215 şi SRI. În devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi a redacţiilor unor publicaţii, un important rol l au avut coloneii Viorel Tache, Ion Condoiu şi Mărăcine, care făceau parte din structurile de comandă ale UM 0215 şi au organizat intervenţia minerilor. Ei i au însoţit uneori chiar personal şi le au ordonat subalternilor să i însoţească pe mineri în acţiunile lor. Colonelul Tache s-a aflat la redacţia României libere, în momentul asaltării ei (alături de fostul ofiţer de securitate Cămărăşescu din Valea Jiului, devenit brusc „inginer miner”). 

 

La fel de sugestivă este prezenţa colonelului Ion Nicolae şi a plutonierului Corneliu Dumitrescu, de la „doi şi un sfert”, serviciul secret al Ministerului de Interne, în fruntea unui grup de ”ortaci” din Valea Jiului, condus de minerul Danciu, care a devastat casa fostului candidat la preşedinţie, Ion Raţiu. Ulterior, cei doi aveau să declare la una dintre şedinţele procesului care le a fost intentat lor şi Ministerului de Interne de către liderul ţărănist că „au acţionat la ordin”. Ion Raţiu a cîştigat procesul, instanţa dispunînd inclusiv returnarea sumei de 10.000 de dolari de către Ministerul Internelor, sumă care fusese sustrasă din casa acestuia de „echipa mixtă de intervenţie”. 

 

Constituite în forţe paramilitare ad-hoc de ”poliţie populară”, grupurile de mineri au dovedit un exces de zel care l-a surpins şi pe Gelu Voican Voiculescu, noul lor comandant. Acesta din urmă, înarmat, coordona făţiş operaţiunile de ”pacificare” a Bucureştiului. Era posesor al unei arme încă din 19 ianuarie 1990, în baza permisului nr. 010094: a justificat în faţa anchetatorilor, mai tîrziu, că a obţinut permisul legal, invocînd un decret din 1971, care le permitea activiştilor comunişti să poarte armă. Voican Voiculescu renunţase la faimoasa lui barbă, din considerente „strategice”. Într un scurt interviu pe care mi l a acordat şi pe care l am difuzat la Radio Europa Liberă pe 1 mai 1998 a recunoscut această implicare, susţinînd că a purtat arma (chiar dacă nu avea permis pentru pistol mitralieră AKM, ci doar pentru pistol) pentru a se proteja, iar la barbă renunţase pentru a nu fi recunoscut. Sau, cred eu, mai degrabă ca să nu fie bătut el însuşi de mineri, pentru că o purta.

 

Caracterul deosebit de brutal al intervenţiei minerilor are o explicaţie, care au bătut chiar trecători nevinovaţi pentru că ”aduceau” a intelectuali, aveau barbă sau ochelari. Foştii securişti erau frustraţi şi simţeau nevoia de răzbunare. De aici, şirul de brutalităţi uneori fără sens, îndreptate împotriva manifestanţilor şi apoi a celor arestaţi în acele zile, de pe stradă şi de acasă şi duşi în diferite centre de detenţie improvizate, pe care le-au comis gruprile de mineri pe care ei le coordonau. Scene de o violenţă rară, cum am spus, nu pot fi explicate numai prin dezlănţuirea brută a forţei minerilor, dacă aceasta nu ar fi fost potenţată de servirea unui cocteil exploziv de informaţii false şi incitatoare, din partea securiştilor. O diversiune la care şi presa oficială a participat din plin.

 

Ziarele de partid ale FSN-ului şi mijloacele de informare naţională (TVR-ul şi radioul) au abundat anterior şi în zilele mineriadei de dezinformări şi intoxicări care astăzi par groteşti. Cea mai vestită, dar şi cea mai absurdă, aşa cum apare acum e acea diversiune a „drogurilor” găsite la Partidul Naţional Ţărănesc. Acestea erau de fapt medicamente primite de la UNICEF, pentru a fi distribuite ca ajutoare, pentru care existau documentele aferente. „Primul care ne-a spus că sînt droguri a fost crainicul Melinescu de la televiziune, care ne şi îndemnase să spargem uşa de la subsol, că avea el informaţii că acolo ar exista ceva necurat”, a relatat ulterior unul dintre minerii care au distrus sediul din Bucureşti al ţărăniştilor, prilej cu care a apărut şi el la ştirile televizate. Nu numai Melinescu, ulterior plecat pentru mulţi ani (pînă la pensie) corespondent al TVR în Statele Unite, sau Sorin Ovidiu Bălan, care a semnat ample fotoreportaje cu „drogurile de la PNŢ” şi alte dezinformări similare în Tineretul liber în primele zile după mineriada din iunie 1990 au participat la asemenea diversiuni. Sînt numeroase articole în presa de atunci, semnate de nume sonore, care i-ar ruşina pe unii dintre ”liderii de opinie” din prezent. Exemplele de interacţiune între cei care construiseră acel scenariu, cei care îl difuzau şi cei care, manipulaţi fiind, l au pus în practică, ar face în sine subiectul unei cărţi – un manual de dezinformare aplicată.

Cerectările în dosarele represiunilor din 13-15 iunie, inclusiv cel al morţilor prin împuşcare şi a evenimentelor care au escaladat odată cu venirea minerilor la Bucureşti au fost sistate după 2000, de noua conducere a Parchetului General şi reluate abia după ce Ion Iliescu a încetat să mai reprezinte o forţă politică, chiar şi pentru partidul său. Dar n-au fost soluţionate nici pînă azi. Problema fundamentală a anchetei, din cîte am aflat din interiorul ei, cîtă vreme aceasta s a desfăşurat, a fost aceea că în iunie 1990 toţi protagoniştii acţiunilor represive primiseră asigurări că ei acţionau legal, în conformitate cu un ordin intern al MI, cu numărul 02600/1988, semnat de Tudor Postelnicu şi neabrogat pe atunci, prin care se puteau desfăşura acţiuni de forţă şi se putea deschide chiar foc, împotriva unor manifestanţi care atacau instituţii sau sedii de partid. 

Ordinul, dat în urma manifestaţiilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, a fost aplicat la Bucureşti, în 13 iunie 1990 şi în zilele următoare. Lunetiştii care au tras în manifestanţii de la Ministerul de Interne, pentru a dispersa mulţimea, foc soldat cu victime, făceau parte din trupele speciale ale Ministerului Apărării Naţionale, dar nu ar fi tras, bineînţeles, dacă nu aveau o asigurare a „legalităţii”, dată de la cel mai înalt nivel – adică de la şeful statului, Ion Iliescu. Ei au făcut parte din „comandamentul mixt” al Poliţiei şi Securităţii. 

 

La rîndul său. SRI emisese (între multe altele) şi un ordin (283/14 iunie 1990) adresat unităţilor de grăniceri, prin care se solicita reţinerea lui Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Octavian Paler, în cazul în care aceştia ar fi încercat să părăsească ţara. Oficial, insituţia a contestat paternitatea lui, după ce în toamna acelui an a fost publicat, dar ani mai tîrziu s-a admis, cu jumătate de gură, că un asemenea ordin a existat. În cursul lunii noiembrie a anului 1990, Serviciul Român de Informaţii a trimis la  Comisia parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie un material intitulat „Principalele concluzii rezultate din analiza evenimentelor din 13 15 iunie 1990”. Dar aceste ”concluzii principale” cuprindeau doar ilustrarea mecanismului prin care au escaladat tensiunile şi „degenerarea lor în acte extremiste grave”. Opt membri ai comisiei parlamentare au protestat printr o declaraţie, arătînd la vremea respectivă că din sinteza SRI lipsesc cu desăvîrşire date privind represiunile din 14 15 iunie, dar în schimb erau prezentate extrem de tendenţios şi cu nenumărate exemple acţiuni de implicare a unor membri ai partidelor din opoziţie în manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii. 

 

Mult mai tîrziu, în iunie 1993, Virgil Măgureanu, prezentînd Comisiei parlamentare de control primul raport al SRI-ului, a făcut o menţiune vagă, admiţînd rolul activ al instituţiei pe  parcursul mineriadei. Ministerul de Interne sau al Apărării nu au declarat niciodată nimic în legătură cu evenimentele de atunci, iar Ion Iliescu mai crede şi astăzi că a fost vorba de o tentativă de lovitură de stat legionară. Toată lumea tace, sau spune acelaşi lucru ca atunci şi, cînd şi cînd, la cîte o aniversare, aşa cum face preşedintele Klaus Iohannis acum, se plînge că ”nu s-a aflat adevărul”. Dacă ar vrea cu adevărat să afle, ar putea să o facă, cerînd instituţiilor statului să desecretizeze documentele din timpul mineriadei. Dar nu s-a aflat, pentru că şirul complicităţilor între policienii de vîrf, justiţie şi instituţiile de forţă, mai ales ”servicii”, a continuat şi continuă pînă azi şi nimeni nu poate, nu vrea şi nu are interesul să iasă din acest complot al tăcerii: preţul plătit ar fi prea mare pentru toţi.  

 

 Toţi sînt de fapt în situaţia în care se află Ion Iliescu, care, dacă ar recunoaşte, ar fi ca şi cum s-ar autodenunţa că e vinovat şi are pe conştiinţă atît morţii, cît şi toate atrocităţile săvîrşite atunci. Ori cel puţin că a ştiut de ele şi n-a spus nimic. În 14 iunie 1990, vorbindu le minerilor, el le spusese că „unele elemente au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat drapelul verde”. Dar niciodată legionarii nu au avut vreun drapel verde. Drapelul verde a fluturat doar în capul lui Iliescu, al minerilor care îl ascultau şi al miliţienilor şi securiştilor care au organizat totul. Şi multă lume, încă naivă, care nu mai ştia, de o jumătate de veac mai nimic din istorie, în afară de ceea ce le servise partidul şi propagandiştii săi, precum Ion Iliescu, l-a crezut.