ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Nu era om al muncii, ci om al bisericii. Dar preotul Calciu-Dumitreasa a iniţiat primul sindicat liber din România

Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost un coşmar pentru Securitate. În tinereţe a fost membru al Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară, motiv pentru care a pătimit în închisoare, trecînd prin ”reeducarea” de la Piteşti. Faptul de a fi cedat atunci l-a plătit atît în temniţă, fiind practic zidit de viu în ”Casimca” de la Jilava, o secţie special destinată exterminării deţinuţilor incomozi, cît şi tot restul zilelor, închinate după eliberare lui Dumnezeu şi semenilor, pentru libertatea cărora s-a luptat cu comunismul pînă la sfîrşitul vieţii. Fără să mai cedeze vreodată, deşi trecuse prin ”mulţi ani de detenţie”, cum recunoştea chiar Securitatea. 

Cînd a ieşit din temniţă în 1963, după o detenţie de doisprezece ani, în condiţii greu de imaginat (descrise de colegul său de celulă Marcel Petrişor, în volumul ”Cumplite încercări, Doamne!”), Gheorghe Calciu-Dumitreasa avea 38 de ani. Ar fi putut să aleagă să trăiască ferit de ochii ”sistemului”, să-şi ”refacă viaţa”. Temperamentul său şi sentimentul că avea o datorie de conştiinţă faţă de camarazii săi de detenţie morţi l-au făcut să aleagă calea spinoasă a continuării împotrivirii faţă de regim. Şi-a terminat studiile de filologie şi teologie, fiind hirotonit preot. În iulie 1970, un raport al Securităţii arăta că ”după graţiere, a continuat să aibe manifestări duşmănoase la adresa regimului şi legături suspecte cu elemente legionare, eliberate din închisoare. Manifestarile sale duşmănoase au constat în injurii şi calomnii aduse la adresa conducătorilor de partid şi de stat şi neîncredere în trăinicia regimului nostru”. Chemat la ordine de Securitate, nu s-a lăsat deloc intimidat. Deşi a fost ”avertizat”, pe 20 iulie 1969 ”şi-a recunoscut activitatea în mod formal şi ironiza necesitatea chemării sale de către organele de securitate”, afirmînd ”faţă de informatori că aceste chemări îl deranjează cumplit”. 

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa preda la Seminarul Teologic, iar prelegerile sale adunau la mijlocul anilor ’70 un mare număr de auditori, iar cele ”7 predici pentru tineri” i-au adus excluderea din învăţămîntul bisericesc, ca şi luarea de poziţie faţă de demolarea Bisericii Enei. Dar nu s-a rezumat doar la atît. Simţea nevoia să se implice activ şi direct în opoziţia faţă de o dictatură pe cale de a se instaura şi pe care experienţa sa îl făcea să o resimtă mult mai pregnant. El a avut, aşa cum dezvăluie documente pînă acum necunoscute marelui public, ideea creării ”Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România”, deşi nu era muncitor, ci ”om al bisericii”. Dar înţelegea mai bine decît orice ”om al muncii” ce se pregătea ”clasei muncitoare” şi tuturor românilor. 

O sinteză a Securităţii arată că ”la începutul anului 1979, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa a hotărît în locuinţa sa din Bucureşti, împreună cu dr. Cană Ionel şi Braşoveanu Gheorghe înfiinţarea unui grup protestatar, denumit Sindicatul al Oamenilor Muncii din România (SLOMR)”.  Poliţia politică comunistă fila atent toată activitatea părintelui Calciu, care nu înţelegea deloc să se supună rigorilor regimului şi să tacă, aşa cum o făceau şi îl îndemnau şi pe el să o facă, mulţi dintre cei din jurul său. Securitatea a intrat rapid în alertă. ”În scurt timp, organele noastre l-au luat în lucru informativ pe Gheorghe Calciu-Dumitreasa”, al cărui trecut, după cum relevă sinteza făcută în 1970 asupra lui, îl cunoşteau amănunţit.

 

La mijlocul lunii februarie a anului 1979 ”preotul Calciu şi dr. Cană au întocmit lista membrilor fondatori ai SLOMR, pe cînd Braşoveanu lipsea din Bucureşti”. S-a hotărît ca preşedintele Sindicatului să fie doctorul Cană. Preotul Calciu socotea că reverenda nu e potrivită cu funcţia, dar şi că, pentru  trecutul său legionar, s-ar fi pus imediat o etichetă politică şi primului Sindicar liber. De aceea, a insistat ca numele său să nu apară nici printre membrii fondatori. În 27 februarie, el s-a întîlnit cu un ziarist străin, căruia i-a dat atît manifestul constitutiv al sindicatului, cît şi lista membrilor, între care, pentru a pune la lucru degeaba Securitatea, figurau, pe lîngă personane reale, şi unele fictive. Cunoscînd bine împrejurările în care a luat naştere SLOMR, Securitatea l-a socotit pe preotul Calciu-Dumitreasa drept autor al iniţiativei, care a avut un impact mare în rîndurile românilor, prin intermediul postului de radio ”Europa Liberă”. Aici s-a difuzat apelul primului sindicat liber al muncitorilor din România, pe 2 martie 1979. 

 

Iată o imagine sugestivă a impactului pe care difuzarea manifestului SLOMR a avut-o în opinia publică din România: Gheorghe Braşoveanu, care nu era pus la curent în momentul difuzării de postul de radio cu faptul că părintele Calciu şi doctorul Cană îl desemnaseră vicepreşedinte al Sindicatului (se afla în delegaţie în ţară), ”a avut surpriza să fie abordat telefonic şi la domiciliu său de diferiţi cetăţeni, care îl solicitau să fie înscrişi şi ei SLOMR, al cărui vicepreşedinte încă nu ştia că este”, cum relevă rapoartele Securităţii. Şi-a dat seama repede cum stau lucrurile, fiind pus la curent de către doctorul Cană şi de către părintele Calciu. A fost ultima oară cînd au mai vorbit, în libertate.

 

Surprinsă de ecoul formidabil pe care l-a avut apelul de înfiinţare a Sindicatului Liber, Securitatea a trecut la măsuri exemplare şi dure împotriva iniţiatorilor, în urma aprobării ”forurilor superioare de partid”, se pare că a lui Ceauşescu personal: ”Pentru activitatea desfăşurată, cei trei au fost arestaţi şi condamnaţi la 2 aprlie 1979, pentru infracţiunea de complot: Gheorghe Calciu-Dumltreasa Ia 10 ani închisoare, Ionel Cană la 5 ani şi Gheorghe Braşoveanu la 3 ani”. În sintezele adresate partidului, Securitatea încerca să limiteze daunele: ”acţiunea nu a avut o rezonanţă deosebiltă în rîndul populaţiei, deoarece liderii SLOMR nu aveau credibilitatea şi autoritatea morală pentru atragerea clasei sociale căreia i se adresau, muncitorimea”. De fapt, securiştii ştiau că nu e aşa.

Tot rapoartele Securităţii, de astă dată cele din ”bucătăria internă” arată că ”în perioada de după difuzarea la postul de radio Europa liberă a declaraţiei de constituire a SLOMR, au fost exprimate de diferiţi cetăţeni 150 - 200 cereri de adeziune”. În scurtă vreme, cei ce doreau să adere n-au mai avut cui să le trimită, întrucît iniţiatorii primului sindicat liber din România au fost arestaţi şi condamnaţi, în regim de urgenţă. Pe de altă parte, multe din scrisorile de adeziune nici n-au apucat să plece către destinatari.

 

E şi cazul celei semnate de muncitorul braşovean Werner Sommerauer. În 1979, acesta era obiectul unui dosar de urmărire informativă al Securităţii, în care se arăta că ”în anul 1970 şi a rupt carnetul de sindicat şi l a aruncat în foc, refuzînd să plătească doi ani cotizaţia”. S-a dispus ”încadrarea informativă, instalarea tehnicii operative la domiciliu, interceptarea corespondenţei, cît şi încercarea de influenţare pozitivă”. Serviciul de filaj raporta că „nu şi exteriorizează concepţiile ostile”, dar într-o scrisoare interceptată de Securitate şi care nu a ajuns la destinatar, Werner Sommerauer scria: ”De ce trebuie să se recurgă la represiune pentru a se opri emigrarea? Cu cît s ar fi redus numărul emigranţilor, dacă s ar fi respectat drepturile omului? De ce stau oameni apţi de muncă, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie? Cine se face vinovat de asemenea fapte, ce pot fi considerate crime asupra omului? Simt că trebuie să mă stăpînesc şi să nu mi ies din fire, mai ales că şi familia mea este o victimă a înalţilor tovarăşi, a abuzului. Noi nu vrem să emigrăm, însă vrem ca drepturile să ne fie respectate. Sîntem oameni simpli, sîntem creştini şi muncim cinstit. Partidul trebuie să ţină cont, nu mai poate continua aşa ca în momentul de faţă, trebuie făcut ceva pentru a opri abuzurile”.

 

 Înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România găsea în muncitorul braşovean un om deja pregătit să adere la el. Pe 2 martie 1979, imediat după difuzarea apelului la ”Europa liberă”, Sommerauer a scris pe adresa doctorului Cană: ”Salut iniţiativa sindicatului liber. Munca noastră să fie apreciată la justa ei valoare, iar copiii noştri să nu fie îndoctrinaţi forţat şi să se termine cu propaganda ateistă, urmîndu se cu adevărat o cale democratică reală. Dacă sîntem urmaşii lui Decebal şi Mihai Viteazul, atunci de ce nu le am urma exemplul, aşa cum pretindem, că sîntem continuatorii lor. Se ştie foarte bine că aceştia au încurajat religia şi au construit temple şi biserici, nu le au dărîmat şi nu le au întemniţat slujitorii. De aceea, subscriu şi la lupta dreaptă a părintelui profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, preot în suferinţă”. Sommerauer se referă la protestele energice pe care părintele Calciu le făcuse faţă de demolarea bisericii Enei, difuzate anterior de postul de radio ”Europa liberă”. 

 

Pe plicul interceptat de Securitate e scrisă atît adresa destinatarului, ”Tov. dr. Ionel Cană, Bucureşti, SLOMR, Oficiul poştal 17 Giuleşti, post restant”, cît şi a expeditorului. Scrisoarea este francată cu un timbru de 55 de bani, reprezentînd cula de la Măldărăşti şi nu are ştampila de expediţie; ea se află în original, la dosarul de urmărire informativă a lui Werner Sommerauer. Două săptămîni mai tîrziu, acesta a fost ridicat de Securitatea din Braşov, după ce fusese atent supravegheat, pentru a se vedea cu ce persoane intră în contact. A fost la un pas de a fi condamnat. L-a scăpat doar scandalul iscat între timp, legat de arestarea şi condamnarea ”capilor” SLOMR. A fost supus doar măsurilor de ”avertizare la locul de muncă”, adică ra ecunoaşterii faptelor sale şi ”autocritica în colectiv”, pe 14 mai 1979. Dar, după alte două săptămîni, la dosarul lui de urmărire se ataşa încă o notă informativă, care arăta că Sommerauer s-a plîns chiar faţă de o rezidentă a Securităţii, care l a auzit cu urechile sale  spunînd că „legile statului sînt împotriva noastră, noi ne spetim plătind tot felul de sume de bani şi cu un salariu de 1.500 de lei, cum să le faci faţă?”

 

Werner Sommerauer a fost din nou chemat la Securitate, din nou anchetat, tot de către şeful Securităţii Braşov, Victor Neculicioiu, care ulterior a ajuns un om important al regimului Ceauşescu, fiind comandantul UM 0110, de contraspionaj pe ”ţările de est”. A dus-o dintr-o anchetă într-alta, tot timpul pe muchie de cuţit, pînă în 15 noiembrie 1987, cînd coloana muncitorilor braşoveni revoltaţi de la Uzina de autocamioane a trecut chiar prin faţa blocului său. Werner Sommerauer a fost în primele rînduri şi, după arestare, a fost anchetat de astă dată, între alţii. şi de Ristea Priboi, care după 1989 a ajuns mîna dreaptă a primului ministru Adrian Năstase. Un alt aderent şi apoi lider al Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, muncitorul ploieştean Vasile Paraschiv, a devenit ulterior în Occident simbolul represiunii comuniste din România, după ce a reuşit să prezinte într o conferinţă de presă, atît activitatea sindicatului liber, torturile la care a fost supus în anchetele Securităţii, cît şi situaţia reală din România dictaturii lui Ceauşescu. Dar asta e, în sine, o altă poveste care merită să fie ”citită” în arhivele Securităţii.

Pedeapsa cea mai mare (10 ani), ca iniţiator al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România a primit-o preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa. I s-a confiscat şi averea în urma condamnării, astfel încit i-au fost luate din casă soţiei, după întemniţarea sa, pînă şi frigiderul şi aragazul, cît şi alte bunuri. Arestarea şi condamnarea lui au stîrnit un val internaţional de proteste, care s-au intensificat treptat. Mai grav pentru ”organe”, din ce în ce mai mulţi români îşi luau inima în dinţi şi scriau ei înşişi la ”Europa liberă”, cerînd eliberarea părintelui Calciu şi solidarizîndu-se cu ideea unui sindical liber. Era un semn că scopul urmărit de arestare, acela de a strivi în faşă iniţiativa ”subversivă” era pe cale să fie compromis. 

 

Tratamentul excesiv de dur din temniţă nu l-a dărîmat pe preotul Calciu, era obişnuit – nici măcar bătaia îndurată de la deţinuţi de drept comun, alături de care a fost încarcerat la un moment dat (metodă care avea să-i fie fatală inginerului Gheorhe Ursu). A fost eliberat după cinci ani şi jumătate de închisoare, după ce au intervenit la Ceauşescu lideri mondiali, ca Margaret Thatcher, Ronald Reagan sau Papa Ioan Paul al II-lea. Eliberat din închisoare în 20 august 1984, a primit ulterior paşaport şi a fost nevoit să părăsească România. A murit în Statele Unite, în toamna anului 2006. Conform dorinţei, trupul i-a fost adus în ţară şi a fost îngropat la Mînăstirea Petru Vodă. 

 

În acelaşi an, 2006, Ristea Priboi, securistul care l-a anchetat pe Werner Sommerauer, dar fusese implicat şi în operaţiunea ”Eterul”, care monitoriza ”Europa liberă”, unde părintele Calciu a fost o prezenţă activă, părăsea discret România, pentru a nu fi arestat în dosarul ”Genică Boierică” şi pentru legăturile sale cu sirianul Omar Hayssam. A revenit după suspendarea procesului, de către Curtea Constituţională. Ultima informaţie despre Priboi e de acum zece ani, cînd încă era reprezentant la Bucureşti al unei companii energetice bulgare. Werner Sommerauer a murit în 2014, fiind îngropat de colegii lui de la Asociaţia ”15 Noiembrie 1987”, după cum şi-a dorit, în cimitirul cartierului muncitoresc, în care şi-a trăit întreaga sa viaţă curată. Priboi trăieşte încă, ascuns privirilor.