ISTORIA FĂRĂ PERDEA: Ion Iliescu a văzut în iunie ‘90 un western: în faţa presei americane spunea că minerii au fost ”potera care alungă bandiţii”, deşi au făcut mai multe arestări ca Securitatea la Revoluţie

Niciun procuror n-a întrebat de ce toţi arestaţii prezintă semne de violenţă

Manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii a scos la iveală şi a făcut să prindă contur în mintea oamenilor că în România că se re-instaurase de fapt comunismul, de astă dată prin vot şi sub titlulatura unei ”democraţii originale”, cum o numise Ion Iliescu, creatorul şi exponentul acestui nou regim.

La capătul unei lungi perioade de monopol asupra informaţiei, care a permis o vastă acţiune de dezinformare a populaţiei şi de demonizare a opoziţiei anticomuniste, regimul îşi arăta, în 14 iunie 1990, în sfîrşit adevărata faţă. Nu mai era una zîmbitoare. În România, minerii deveniseră ”forţe de ordine”, se vedea că poliţia rămăsese miliţie, că ”serviciile” erau de fapt reîncarnarea Securităţii în slujba noii puteri, iar justiţia aplica, obedient, ca mai înainte, ceea ce i se cerea. Şi multe din aceste ”orgininalităţi” ale democraţiei din ţara noastră au rămas marcă a ei, pînă astăzi.

Ion Iliescu a dat dovadă, imediat după tragicele evenimente, de un cinism fără margini. El nu s-a sfiit să asemene, în discuţii pe care le avusese cu ziarişti americani, momentele care însîngeraseră Bucureştiul cu scenele unui film western. A povestit senin conţinutul unei întîlniri a sa cu jurnaliştii de peste ocean într-un interviu, publicat de săptămînalul România literară, la 30 iunie 1990. „Aşa le spuneam şi unor ziarişti americani într‑o discuţie, pornind de la unele similitudini cu subiectele din filme western, de care am fost cu toţii suprasaturaţi. Cînd o localitate americană era obiectul unui atac al unor bandiţi, şeriful bătut, legat fedeleş, case incendiate, inclusiv localul poliţiei, victime, crime, se organizează după aceea potera bărbaţilor din localitate, care îi descoperă pe bandiţi într‑o fermă ocupată samavolnic. Potera îi arestează pînă la urmă pe bandiţi, dar, inevitabil, provoacă pagube şi victime nevinovate. Îşi punea oare cineva, după aceea, problema să‑i tragă la răspundere pe cei care îi pedepsiseră pe bandiţi, inclusiv pentru faptul că produseseră pagube fermierului?”

Acest interviu era acordat de Ion Iliescu revistei România literară, cînd erau încă sute de persoane reţinute şi anchetate ilegal şi de pe trupuriile miilor de bucureşteni, majoritatea tineri, ca la revoluţie, care fuseseră maltrataţi de mineri, de poliţie sau de către cei de la ”imeghebe-face-ordine” nu se vindecaseră încă. În scandalul internaţional provocat de sălbăticia intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor nu s‑a cunoscut însă şi faţa nevăzută a evenimentelor, cea a anchetelor mineriadei, care au urmat arestărilor.

În ziua de 14 iunie 1990 grupurile de mineri au fost atent dirijate de ”civilii” din serviciile secrete, de fapt din fosta Securitate. Aceştia, deveniţi brusc ”oameni de bine”, ieşiseră din ascunzişurile lor de pînă atunci, unde au stat în primele zile de după revoluţie de teama furiei mulţimilor şi îşi vărsau acum propria furie, asupra acelora pe care-i socoteau vinovaţi de starea lor. Nu că viaţa lor era un şir întreg de ticăloşii îi rodea, ci faptul că asta, de-acum, se aflase şi ceea ce ei socoteau înainte a fi fost o mîndrie – că eşti securist – devenise public un stigmat. S-au făcut valuri de arestări, de către aceste echipe de ”civili” care dirijau mineri, pe post de elemente de forţă. Aceste arestări fără vreun mandat şi fără ca, în foarte multe cazuri, la ele să fi participat măcar un poliţist, nu erau însă făcute la întîmplare. 

Departe de respectarea oricăror norme de drept într‑un stat democratic (că doar în România democraţia era ”originală”), oamenii au fost luaţi de pe stradă sau scoşi din casele lor de echipele mixte de ”civili” şi mineri şi abia apoi au fost predaţi unor poliţişti, ori au fost transportaţi în secţii de poliţie. Au fost anchetaţi iniţial în aceste secţii, cîtă vreme a mai fost loc în aresturile ticsite, sau de aici au ajuns apoi în alte aresturi mai mult sau mai puţin improvizate: la Poliţia Capitalei, la Secţia 1, la Şcoala de Poliţie, ori într-o unitate militară de la Măgurele. Au fost oameni băgaţi pînă şi în subsolul guvernului, de unde au fost mutaţi apoi în locuri mai propice anchetării lor.  

Peste 1300 de arestaţi, faţă de 1245 la Revoluţie

Abia în aceste locuri unde s-au adus mese şi scaune şi s-au înjghebat minime condiţii de a-i ancheta ”pe bandă” pe arestaţi s-a trecut la luarea primelor declaraţii de identificare şi s-au semnat abia apoi retroactiv de către anchetatori mandatele de arestare. Ca şi reţinerea de pînă atunci, şi mandatul de arestare semnat de procurori fără prea multe discuţii, doar în baza arestării lor de către mineri era dincolo de Codul de procedură penală: era ca şi cum minerii ar fi cunoscut ei, şi asta era deajuns, că au de-a face cu persoane care au încălcat legea. Arestaţii au trecut apoi prin malaxorul unor anchete ale procurorilor care au condus, de fapt, interogatorii de la un cap la altul abuzive. Mai întîi, ar fi trebuit să întrebe de ce toţi anchetaţii prezentau urme de violenţă, apoi, de ce nu le fuseseră prezentaţi arestaţii la sediul Procuraturii şi ce căutau ei să ancheteze persoane civile, reţinute într‑o unitate militară – cele mai multe anchete s-au derulat la Măgurele şi la Şcoala de Poliţie. Asemenea întrebări nu s‑au pus. Nici măcar nu s-a pus problema.

Brigada de procurori era împănată (chiar dacă nu în majoritate, dar ei dădeau tonul celorlalţi) cu foşti securişti, ajunşi magistraţi, sau cu procurori dintre cei remarcaţi înainte de 1989, pentru obedienţa lor, faţă de poliţia politică (doi erau foşti ofiţeri de Securitate, altul a fost implicat în dosarul disidentului Gheorghe Ursu). Şi aveau foarte mult de lucru.

Datele judiciare reale cu privire la arestările mineriadei şi la caracterul lor ilegal au rămas multă vreme semioficiale. Un raport a fost alcătuit de Monica Macovei în 18 iunie 1992, centralizînd datele la nivelul Procuraturii Municipilui Bucureşti; el cuprindea informaţii privind netemeinicia acuzaţiilor, cît şi a modului de cercetare a celor reţinuţi. Este de departe cea mai pertinentă analiză a abuzurilor judiciare petrecute la mineriadă, deşi acoperă doar un ”vîrf al aisbergului”: analizează doar 72 de dosare, stabilind însă că atît arestarea, cît şi menţinerea în stare de arest a inculupaţilor a fost ”netemeinică” în peste 90% din cazuri . Atît acest raport, cît şi alte demersuri ulterioare au fost blocate la Procuratura Generală, de unde Monica Macovei şi‑a dat în cele din urmă demisia, spre lauda ei.

Ulterior, cercetările procurorilor, cînd în 1997 a început practic investigaţiile în dosar au stabilit că peste 1.300 de persoane au fost arestate, patru fuseseră împuşcate mortal (dar atît presa, cît şi organizaţii ale societăţii civile au susţinut că numărul morţilor a fost mai mare, în acele zile apărînd în mod surprinzător numeroase de cruci cu menţiunea ”necunoscut” în Cimitirul Străuleşti 2), alte cîteva zeci erau rănite de focuri de armă şi sute erau internate în spital, cu diferite contuzii şi fracturi, din cauza bătăilor primite de la mineri. Avuseseră, de fapt, loc mai multe arestări ca la Revoluţie.

Totul n-ar fi fost decît o farsă, dacă n-ar fi fost tragic. Preţul mineriadei, instrumentată de către securişti, drept răzbunare îndreptată împotriva românilor care l-au dat jos pe Ceauşescu şi regimul în care se bucuraseră de privilegiul suprem al puterii discreţionare asupra semenilor, dar şi pentru a-l determina pe Ion Iliescu să ”sudeze” o indestructibilă relaţie de complicitate între ei şi noua putere politică, a fost însă scump plătit. Pretenţiile de stat democratic ale României au fost spulberate sub iureşul acţiunilor minerilor, deveniţi pentru cîteva zile braţul vizibil al violenţei răzbunătoare a Securităţii, care, regrupată în ”servicii”, îi băgase în cap lui Ion Iliescu toate neroziile privind ”complotul legionar”. Nu-i vorbă, că au găsit şi teren fertil. Iar cu toată dezinformarea căreia i-au căzut victime cei mai mulţi dintre români, confruntarea a fost una inegală. Dar preţul nu l‑a plătit numai ţara, o entitate simbolică, ci oamenii vii, cetăţeni ai ei, împuşcaţi, răniţi, maltrataţi de mineri, arestaţi abuziv şi ţinuţi degeaba, cu lunile, în închisoare.

Tragedia celor bătuţi de mineri şi apoi ţinuţi în închisoare degeaba

Unele dintre poveştile de viaţă ale acestor adevăraţi martiri arată că istoria este nedreaptă, trecîndu‑i sub tăcere pe oamenii simpli, cei care au simţit la propriu, pe pielea lor, deciziile ”istorice” ale liderilor politici. Din cele 72 de dosare analizate în 1992 de Monica Macovei în raportul ei, s-a constatat că în 59 măsura arestării fusese „nelegală şi netemeinică, imputabilă procurorilor”. Între aceşti procurori care au dat dovadă de exces de zel s‑au remarcat în acele zile nume sonore (pînă nu demult) în ”sistem”: Ovidius Păun (ajuns general în Poliţie), Alexandru Ţuculeanu (promovat procuror în Procuratura Generală), Emil Dinu (fost ofiţer de Securitate) şi Cristian Vlădăşcău (cu strînse legături cu fosta Securitate), dar şi alţii. Consistentul raport care era extrem de deranjant nu numai pentru procurorii incriminaţi că au dat ”soluţii nelegale şi netemeinice”, dar pentru imaginea generală a modului în care se administra actul de justiţie în România a rămas ani de zile încuiat în fişetele Procuraturii Generale, de unde Monica Macovei a fost forţată să plece. 

TURNAT DE VECINI CĂ A FOST ÎN PIAŢĂ În 15 iunie 1990, Nicolae Boştinaru a fost ridicat de acasă în urma unui denunţ al vecinilor, care ştiau că a fost deseori în Piaţa Universităţii. A fost arestat, deşi a putut dovedi că n-a avut nicio implicare în evenimentele din 13 iunie, dar a fost de-ajuns că  purta „eticheta” de golan. Un echipaj al Secţiei 15 Poliţie i-a percheziţionat domiciliul în aceeaşi zi fără a avea mandat, în prezenţa soţiei lui şi au fost „depistate” următoarele „materiale” care au fost şi ridicate: „manifeste scrise la maşina de scris s‑au [sic] xeroxate cu conţinut de instigare, mobilizare a muncitorilor la forţă împotriva guvernului, FSN‑ului, a Securităţii şi Poliţiei, a Televiziunii române şi armatei, toate ale PNŢCD – Ion Raţiu; apeluri scrise s‑au [sic] xeroxate cu acelaşi conţinut, ale PNŢCD; coale de hîrtie cu autobiografia lui Ion Raţiu; reclame ale PNŢCD şi Ion Raţiu; pungi cu inscripţia Votaţi pe Ion Raţiu; baloane cu aceeaşi inscripţie; manifeste de instigare la adresa lui Ion Iliescu, a FSN‑ului; ziare Dreptatea – acestea nu s‑au ridicat. Materialele prezentate şi menţionate mai sus, în prezenţa martorului Dumitrescu Silvia, 54 de ani, au fost ridicate în vederea cercetărilor”.

Poliţiştii au plecat de fapt încărcaţi cu pungi, baloane şi „manifeste”, care erau tăieturi din ziare sau materiale electorale ţărăniste, ori manifeste cu proteste publice la adresa guvernului Roman, a lui Ion Iliescu şi a FSN şi pentru „dreptate, demnitate, linişte şi libertate”. Întrucît „materialele” nu puteau fi suficiente pentru condamnarea „golanului”, procurorul Emil Dinu (fost ofiţer DIE înainte de 1989) a solicitat serviciile unui martor, care a afirmat că l‑ar fi recunoscut pe Boştinaru dintr‑un album foto, numărîndu‑se printre cei care ar fi aruncat cu pietre la televiziune, în seara de 13 iunie 1990, la ora 20. „Golanul” a solicitat mărturia unui vecin, în locuinţa căruia îşi petrecuse acea seară. Dar nu a fost băgat în seamă.

Nicolae Boştinaru a fost eliberat din arest abia în 16 august 1990, pentru a fi cercetat şi judecat în stare de libertate. A fost scos definitiv de sub urmărire penală abia în 4 septembrie 1991.

FEMEIE CU DOI COPII, ARESTATĂ ŞI ŢINUTĂ ÎN ÎNCHISOARE PESTE UN AN, PENTRU CĂ A LUAT APĂRAREA UNUI TÎNĂR BĂTUT Povestea Elenei Necula este deosebită. Locuia pe strada Luca Stroici, în apropiere de Piaţa Universităţii, cînd în zorii zilei de 13 iunie, în plină ”operaţiune de curăţire” a Pieţei a auzit strigătele celor arestaţi şi a ieşit în stradă, unde a văzut o persoană „trasă de păr şi de mîini” de forţele de ordine, spre o dubă. N‑a făcut decît să intervină, spunîndu‑le poliţiştilor „să îl ia frumos, că nu e criminal de drept comun”. Nu a jignit pe nimeni, dar „la propunerea unei persoane civile neidentificate” a fost ridicată de Poliţie şi transportată la Măgurele. A doua zi a fost lăsată să plece acasă, unde a rămas alături de cei doi copii ai săi. Pînă serara, cînd în locuinţă a intrat val-vîrtej un grup de mineri, acuzînd‑o că ascunde în pivniţă opt manifestanţi. Deşi au constatat, răvăşind întreaga casă, că locuinţa nici măcar nu are pivniţă, minerii au ridicat‑o din nou şi au dus‑o, sub o ploaie de bastoane, la Secţia 1 Poliţie.

De aici a fost preluată de procurorul Petre Buneci şi a stat în închisoare pînă în 4 august. Proabil că trebuia să uite ceea ce văzuse în zorii zilei de 13 iunie 1990, şi mai ales chipul acelui ”civil” care însoţise ”forţele de ordine”. Dosarul său cuprinde recunoaşterea faptului că a participat, începînd din aprilie 1990, la manifestaţiile din Piaţă, un ecuson îngălbenit cu inscripţia „golan” şi o fotografie împreună cu Alexandru Paleologu, purtînd un asemenea ecuson, care au fost „ridicate” din casa ei în urma ”percheziţiei” minerilor. A fost scoasă de sub urmărire penală abia la finele anului 1991. Procurorul Petre Buneci a mai lucrat o vreme ca procuror, apoi ca inspector guvernamental, pînă în 1997, cînd şi-a deschis o casă de avocatură.

PROCURORUL LUI CIUVICĂ, ANCHETATOR LA MINERIADĂ Şirul abuzurilor este lung, prea lung şi adeseori tragic. Procurorii n-au avut nici ei, de multe ori, mai mult discernămînt ca minerii. Cercetătorul Valentin Grecea de la Institutul de Matematică al Academiei Române a fost reţinut pe trotuarul din faţa televiziunii în seara de 13 iunie şi dus de militari în interiorul clădirii; dar nici unul dintre aceştia nu a depus mărturie că l‑ar fi văzut printre atacatori. A fost cercetat în stare de arest pînă în 3 august 1990. Mariana Budilă s‑a numărat printre cei arestaţi în Piaţa Universităţii, în zorii zilei de 13 iunie. Pusă ulterior în libertate, a fost rearestată de mineri destul de repede, într‑un troleibuz: nu avea acte de identitate asupra ei. Identificată de procurorul Alexandru Ţuculeanu, unul dintre cei mai activi procurori în acele zile ca fiind printre cei arestaţi pe 13 iunie, i s‑a întocmit totuşi dosar penal, pentru participare la manifestaţiile şi ”distrugerile” din Piaţă, din amiaza zilei, deşi în mod evident, fiind arestată, n‑ar fi avut cum să ia parte la ele. A stat închisă pînă în 12 septembrie 1990: procurorul Alexandru Ţuculeanu încerca să obţină de la ea date despre alţi arestaţi. A fost scoasă de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu.

Tot de către Ţuculeanu a fost anchetată Luiza Cîrlogea, în sarcina căreia acesta a reţinut că „în perioada mai‑iunie 1990, aflîndu‑se în Piaţa Universităţii, a proferat expresii jignitoare şi a săvîrşit acte care au tulburat grav liniştea publică”. Cu toate presiunile, ea nu a recunoscut că ar fi participat în vreun fel la distrugerile din 13 iunie şi doar că ”a fost în Piaţă”. Fapt pentru care a stat în arest pînă în 11 septembrie 1990, fiind scoasă definitiv de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu. Dosarul ei nu conţine decît cîteva declaraţii proprii şi nici o altă probă. Ecaterina Stefloglu a primit mandat de arestare şi a fost închisă şi ea pînă în 7 septembrie 1990, tot de procurorul Ţuculeanu şi din acelaşi motiv. Mai mult, ca o incriminare suplimentară, s‑a reţinut că ea a fost arestată de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie, cînd încerca să părăsească sediul PNŢCD.

Procurorul Alexandru Ţuculeanu nu era la primul dosar politic. El a fost cel care la ordinul Securitatii a prelungit arestarea preventiva a lui Gheorghe Ursu, deşi, după cum a descoperit fiul acestuia Andrei, ”deţinerea de valută” (de fapt, nişte mărunţiş, rămas în urma excursiilor), aşa cum stabilise ofiterul de miliţie anchetator Florea Popescu, "nu a prezentat nici o problemă, învinuitul recunoscînd fapta". În decembrie 1985, dosarul înscenat lui Gheroghe Ursu pentru deţinere de valută a fost trimis de Ţuculeanu, în mod grotesc în instanţă, după asasinarea dizidentului în celulă. El a făcut carieră în Parchetul General, unde în timpul guvernului Năstase l-a anchetat pe Mugur Ciuvică, într-un alt dosar politic care are şi el o poveste a lui, cu totul diferită şi totuşi cu un element comun – procurorul. Pe Ciuvică l-a salvat de un stat mai lung ”la beci” numai reacţia promptă a opiniei publice, care chiar dacă exista în 1990, nu se putea face auzită şi nu avea atîta forţă cum s-a dovedit că poate avea peste un deceniu. Din nefericire pentru Ion Iliescu şi cei asemenea lui, nici lumea şi nici istoria nu stau în loc. Şi de judecata istoriei nu scapi, chiar dacă o armată de procurori îţi dau ”neînceperea urmăririi penale”.

Erori judiciare şi eroarea istorică a preşedintelui Asociaţiei Victimelor Mineriadei

S-au petrecut şi greşeli cumva hilare, în anchetarea celor arestaţi de mineri. Un ”om de bine” a fost arestat laolaltă cu golanii şi a stat luni de zile închis alături de ei. Laurenţiu Georgescu, auzind la televiziune apelurile la solidaritate ale crainicilor, s‑a dus în noaptea de 13 iunie la Ministerul de Interne şi i‑a ajutat pe poliţişti şi soldaţi să stingă incendiul şi să evacueze aparatura şi mobilierul din încăperile afectate de foc. A fost arestat la metrou a doua zi, pentru că nu avea acte asupra sa. A stat în arest din dimineaţa zilei de 14 iunie, pînă pe 4 august 1990. Cu toate rugăminţile de a i se verifica afirmaţiile, procurorul Horia Ghibănescu, adus la Bucureşti de la Bolintin-Vale, nu l‑a crezut. A fost scos de sub urmărire penală abia în 23 septembrie 1991, deşi la dosarul său nu există absolut nici un document care să‑i justifice arestarea şi inculparea. Fără îndoială, datorită procurorului Ghibănescu, fost portar de fotbal înainte de a fi magistrat, Ion Iliescu a pierdut un susţinător. Dar faptul a fost trecut cu vederea şi Horia Ghibănescu nu s-a mai întors la Bolintin: a rămas în Bucureşti, la Parchetul General. 

Datele privind victimele de mai sus provin exclusiv din documentele judiciare. Atît am avut la îndemînă. Începusem în urmă cu aproape două decenii să adun materiale documentare cu privire la cele petrecute în 13‑15 iunie 1990 şi mi-am dorit să le completez cu interviuri ale victimelor mineriadelor. Voi regreta întodeauna, ca istoric, refuzul fără echivoc al preşedintelui Asociaţiei Victimelor Mineriadei de a colabora la alcătuirea unei monografii a momentului. Domnul Viorel Ene mi‑a spus că membrii Asociaţiei nu vor să stea de vorbă cu mine, pentru că se tem că vor fi daţi în judecată, cum a păţit‑o muncitorul braşovean Werner Sommerauer, unul dintre „martorii” cărţii ”Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987, Braşov”, trimis, împreună cu mine în faţa instanţei, pentru calomnie, de către celebrul securist Ristea Priboi. E drept, pe atunci guverna Năstase, iar Priboi era omul din umbră al puterii sale. Pe atunci, frica sau interesul întuneca raţiunea. Între timp, după un lung şi istovitor proces, am fost amîndoi achitaţi. Şi a rămas o carte, reeditată într‑o ediţie cu mult mai multe informaţii la treizeci de ani de la evenimente. Dar despre „13‑15 iunie 1990” nu există nicio astfel de monografie, nicio carte cu relatările celor care au avut de suferit de pe urma ultimului act al loviturii de stat date de Ion Iliescu, de activiştii şi securiştii săi, revoluţiei anticomuniste a străzii din 16‑22 decembrie 1989.

Am rămas doar cu aceste cercetări, cumva sumare, din lipsa surselor asupra a ceea ce s‑a petrecut în acele zile în Bucureşti, unde a fost un adevărat măcel. Un măcel al românilor, puşi să bată români, ca într-o extindere în stradă a ”fenomenului Piteşti”. Clipe tragice ale istoriei recente, pe care însă preşedintele Ion Iliescu le‑a privit de la bun început altfel. Ca pe un western, după cum arătase în interviul acordat revistei România literară, la 30 iunie 1990. Westernul drag lui avea să mai ruleze încă o dată, cu ocazia debarcării guvernului Roman, cînd ”potera de cowboy” a lui Miron Cozma a sărit din nou în apărarea unui anume grup din ”Ferma animalelor” de la putere.