ISTORIA FĂRĂ PERDEA | Militarii pro-sovietici de la conducerea MApN şi crimele lor: ”Nu am înţeles cum nişte militari ai armatei române au deschis focul asupra noastră, atâta timp cât şi noi serveam aceeaşi patrie”

”În desfăşurarea acelor evenimente, dincolo de răspunderile care au fost sau vor fi stabilite de instanţele judecătoreşti este o datorie morală ca noi, cei de acum, să cerem iertare familiilor rămase în suferinţă”. E o recunoaştere, dar au fost mai mult decît greşeli, erori şi abuzuri: a fost o lovitură de stat pro-sovietică, politică şi militară, dată revoluţiei anticomuniste, la care armata a avut un rol esenţial.

Generalii unei armate moarte

În mod deliberat, ajunsă sub comanda unui grup de militari care răspundeau ordinelor Moscovei, armata a fost părtaşă după 22 decembrie 1989 la  lovitura de stat pro-sovietică, acţiune coordonată de Ion Iliescu. Unor generali reactivaţi de Nicolae Militaru, după numirea lui ca ministru al apărării de către Iliescu (fuseseră trecuţi în rezervă de Ceauşescu tocmai pentru bănuiala că erau oamenii Moscovei) li s-au adăugat cadre active, din oportunism sau pentru că şi ei înşişi erau filo-gorbaciovişti.

Este ceea ce înţelegem acum, din derularea evenimentelor de atunci – este şi concluza care se desprinde din citirea rechizitoriului întocmit asupra evenimentelor din decembrie 1989 de către procurorul militar Cătălin Piţu. Colonelul magistrat, sub coordonarea generalului Gheorghe Cosneanu, care a condus pînă la sfîrşitul anului trecut Secţia Parchetelor Militare (preluată apoi de colonelul de Piţu) a construit poate cea mai bună şi documentată sinteză a evenimentelor din decembrie 1989 care, chiar dacă sub aspect juridic a fost infirmată, rămîne documentul istoric cel mai valid cu privire la revoluţia română, iar probele şi declaraţiile martorilor se constituie la rîndul lor în tot atîtea valoroase izvoare istorice.

Cei care-l contestă o fac, în opinia mea, mai degrabă din neştiinţă, din orgoliu rănit, ori, mai grav, din interes. Procurorul Piţu demontează multe dintre miturile revoluţiei, demonstrînd pe baza mărturiilor pe care le-a adunat (mă număr, recunosc, printre cei care i-a pus la dispoziţie mai multe înregistrări audio, ale unora dintre protagoniştii evenimentelor de atunci, incluzîndu-i pe generalii Militaru şi Stănculescu) că, după 22 decembrie 1989, revoluţia spontană anticomunistă izbucnită în 16 decembrie 1989 la Timişoara şi extinsă apoi în întreaga ţară a fost deturnată printr-o lovitură de stat politică şi militară, de inspiraţie sovietică. Aceasta a dus la păstrarea, în mare, nealterată a structurilor vechilui regim comunist, sub alte denumiri, dar în mare de aceeaşi esenţă şi cu exact aceeaşi orientare politică: s-au păstrat, pînă la autodizolvarea ambelor, atît apartenenţa României la Pactul de la Varşovia, cît şi relaţiile pivilegiate cu URSS, parafate chiar printr-un nefericit tratat, încheiat între Iliescu şi Gorbaciov.

Mult mai grav este că ”diversiunea” pentru a prelua puterea şi a păstra structurile vechiului regim s-a soldat cu atît de multe victime omeneşti.  Sub pretextul unei vînători de ”terorişti” pro-Ceauşescu, alimentată de o amplă dezinformare prin intermediul Televiziunii Române rebotezată ”liberă”, armata şi alte structuri, inclusiv civili înarmaţi care au primit armament şi muniţie numai pe bază de buletin de la Centrele Militare teritoriale au dezlănţuit un foc necontrolat, pe întreg teritoriul ţării, care s-a soldat cu numeroase victime: din totalul de 1166 de morţi în revoluţie, doar 271 sînt victime ale represiunii ordonate de Nicolae Ceauşescu şi săvîrşite de unităţi ale Armatei, Securităţii şi Miliţiei. Restul, au murit ca rezultat al acestei diversiuni, de care au profitat, pentru a provoca victime la rîndul lor, şi cadre rămase fidele lui Ceauşescu, din interiorul Securităţii.

”Care terorişti? toată lumea a tras în toată lumea!”

Colonelul Piţu demonstrează că armata a căzut, din 22 decembrie, sub comanda unui grup de militari (generalii Militaru, Eftimescu şi Stănculescu şi alţii, dintre cei reactivaţi), care fuseseră recrutaţi sau se aflau sun influenţa serviciilor de spionaj militar sovietice. Şi tocmai de aceea nu le-a fost deloc greu să deturneze armata, de la a fi de fapt de partea poporului, pentru a acţiona în vederea instalării şi consolidării în România a puterii politice a grupării pro-moscovite, condusă de Ion Iliescu. Cu sprijinul direct al unora dintre generalilor ei, slab instruită (după un deceniu  în care pregătirea militară a fost subminată de participarea la strîngerea recoltelor sau în construcţii la Canal ori Casa Poporului) şi sub o comandă fragmentată, armata a provocat cele mai multe victime printre civili.

Cît despre ”terorişti”, nu s-a aflat niciodată nimic – niciunul nu a fost prins, viu sau mort, deşi în acele zile unii ne-au fost arătaţi la televizor: o diversiune dovedită în timp, rezultatul unor ”poliţe” pe care generalii pro-sovietici ajunşi la comandă le aveau de plătit, sau anihilarea unor posibili inamici care le puteau dejuca planurile. Pe scurt, ”care terorişti? toată lumea a tras în toată lumea”, cum se exprima plastic un asemenea general al ”armatei moarte”, Florea, ajuns şef al Consiliului Judeţean al FSN la Braşov, în ianuarie 1990, cînd mulţimea i-a cerut să-i fie arătaţi teroriştii.

Cel mai cunoscut şi mediatizat caz din acele zile a fost uciderea ”teroriştilor” care ar fi vrut să ia cu asalt sediul Ministerului Apărării, devenit principalul pol al puterii în România, după ce sediulul Comitetului Central devenise inoperant, fiind ocupat de mulţime şi în faţa căruia se succedau mitingurile anticomuniste. Principalele decizii şi canale de comunicaţie în teritoriu se aflau, de fapt, la MapN – aşa cum o dovedesc numeroasele mărturii adunate în timp.  

Acum 31 de ani, cînd România se afla sub asediul şi psihoza ”teroriştilor”, la sediul MapN a fost chemat un echipaj al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă din cadrul Securităţii, pentru că, s-a comunicat prin radio, sediul Ministerului ar fi fost atacat. Ceea ce era fals. S-a cerut, în mod expres, la insistenţa generalului Militaru, proaspătul ministru, ca acest echipaj să fie condus de către maiorul Gheorghe Trosca, dar cînd ”uslaşii”, îmbarcaţi în două ”ABI”-uri (autovehicole Aro cu un blindaj uşor) au ajuns , s-a deschis focul împotriva lor, de către militarii care păzeau sediul MApN, inclusiv cu tancuri. Faptele s-au petrecut în noaptea de 23 spre 24 decembrie.

A doua zi, în ajunul Crăciunului, ca o avanpremieră la execuţia din 25 decembrie 1989 a Ceauşeştilor, o mulţime de oameni, manipulaţi de imaginile transmise de TVR., s-au perindat prin faţa celor şapte cadavre scoase din autovehicole, profanîndu-le: unul a fost chiar decapitat sub privirile impasibile ale militarilor, iar capul său a fost aşezat pe roata unui autovehicol răsturnat.

”Trosca striga Ne omoară, faceţi ceva!”

A fost o crimă premeditată, aşa cum a rezultat ulterior din analiza faptelor. ”Generalul Militaru Nicolae, în calitate de şef al aripii militare a grupului complotist Iliescu, avea preconcepţia unui viitor conflict armat cu cadrele Securităţii”, conchide corect rechizitoriul colonelului Piţu. Iar acest prim act reprezenta o declaraţie de război din partea armatei, menită să intimideze şi să supună, cu atît mai mult cu cît atunci cînd se petreceau faptele descrise, în biroul de la Ministerul Apărării al proaspătului ministru Militaru se aflau atît generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, cît şi colonelul Ardeleanu, şeful USLA.

Scenele petrecute în acea noapte au fost unele dramatice, aşa cum arată Ştefan Şoldea, cadru USLA supravieţuitor al masacrului, în declaraţia de martor pe care a dat-o la sediul Secţiei Parchetelor Militare, în 31 iulie 2018: ”În jurul orelor 21:45 a venit la noi mr. Trosca şi ne-a spus că urma să executăm o misiune antiteroristă în zona sediului MApN. L-am auzit pe mr. Trosca afirmând cu referire la această misiune ceva de genul Ăştia pe mine mă vor (…) Am ajuns, am oprit la locul stabilit, situaţia fiind calmă (…) Mr. Trosca a insistat ca cineva de la MApN să ne preia (…) i s-a spus ca ABI-urile noastre să semnalizeze prin aprinderea şi stingerea farurilor. Imediat după semnalele optice, asupra ABI-urilor s-a deschis focul, apreciez că din partea stângă. În acea parte exista un dispozitiv de apărare ce avea în componenţă foarte mulţi militari, echipaţi cu tehnică diversă, inclusiv cu tancuri şi alte blindate.

Deschiderea focului nu a fost provocată de noi. Nu am făcut niciun fel de mişcare susceptibilă de a fi ostilă. După deschiderea focului l-am auzit prin staţie pe mr. Trosca încercând să determine oprirea focului asupra noastră. Trosca striga Ne omoară, faceţi ceva! Am fost rănit în zona cervicală cu un glonţ. Am fost scos din ABI de către un ofiţer de aviaţie, am fost singurul supravieţuitor din ABI-ul cu numărul 2. (…) În momentul în care am fost scos din ABI, l-am observat în dreptul primului ABI pe mr. Trosca zvârcolindu-se între viaţă şi moarte (…) Imediat după scoaterea din ABI am fost dus în antecamera biroului ministrului apărării (…) Aveam statut de terorist. Aici fiind, am purtat o discuţie cu colonelul Ardeleanu, şeful USLA, căruia i-am relatat ce s-a întâmplat. În acele clipe, în cabinetul ministrului se aflau generalul Militaru şi Iulian Vlad.

S-a apropiat de mine generalul Militaru care m-a întrebat direct dacă mr. Trosca mai trăieşte. I-am răspuns că mr. Trosca este în viaţă, că se zbate într-o stare gravă, dar că încă poate fi salvat. După acest scurt dialog cu generalul Militaru, acesta din urmă a avut o discuţie cu colonelul Ardeleanu care i-a reproşat Domnule general mi-aţi omorât oamenii! Am auzit cum răspunsul generalului a fost Ce vrei, aşa este la război Ardelene! (…) Precizez că, după momentul în care asupra ABI-urilor noastre s-a deschis focul, nu a existat nici un fel de ripostă armată din partea noastră. Precizez că Drumul Taberei, în zona fostului MApN, era foarte bine luminat, iluminatul stradal funcţionând la cote normale. Nu am reuşit să înţeleg cum de a fost posibil ca fără niciun temei, nişte militari ai armatei române să deschidă focul asupra noastră cu consecinţele cunoscute atâta timp cât şi noi serveam aceeaşi patrie”.

Moartea lui Trosca a fost pusă pe seama răzbunării generalului Militaru, care ar fi fost urmărit şi deconspirat de acesta ca agent GRU, ceea ce nu e adevărat: între 1977-1979 Trosca era la studii la Academia Militară (Facultatea de Arme Întrunite, Tancuri şi Auto), iar trecerea în rezervă a lui Militaru s-a făcut în 1978.

Altele au fost motivele. Cînd echipajul lui Trosca era masacrat, de la o fereastră a ministerului a fost silit privească întreaga scenă, cu un pistol la tîmplă, generalul Victor Neculicioiu, şeful UM 0110, de contraspionaj pe ţările Pactului de la Varşovia. Aşa a fost ”convins” să-i predea generalului Militaru dosarul său de securitate, ca şi pe al lui Ion Iliescu, după cum mi-a mărturisit, aproape cu lacrimi în ochi la amintirea scenei (faţă de mai mulţi martori), la o comemorare, la trei ani de la Revoluţie. Aşa se face că, deşi admite că fost unul dintre cei mai ”filaţi” oameni de către Securitate, Ion Iliescu nu se miră deloc că dosarul său nu există în arhivele acesteia – aşa cum şi dosarul său de cadre ”de la partid” a dispărut de la Arhivele Naţionale. Ştie el de ce…