Istoricul Marius Oprea: 32 de ani de la „ziua care nu se uită” – Braşov, 15 noiembrie 1987

Fără îndoială, cel mai impresoionant moment al comemorării revoltei muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987, la care au participat peste 200 de oameni, pe o vreme, ca în fiecare an, frumoasă a fost acela al lungii liste de nume de pe pomelnicul celor morţi, citit de soborul de preoţi adunat în faţa troiţei din faţa Spitalului Judeţean din Braşov, locul în care manifestanţii ieşiţi pe poarta uzinei de autocamioane în dimineaţa acelei zile au îngenuncheat acum 32 de ani şi au cîntat ”Deşteaptă-te, române” – abia primele două strofe ale acelui cîntec ajuns interzis, cît mai ţineau minte oamenii din el.

Tonul l-a dat atunci muncitorul Iosif Farcaş. Apoi, prinzînd curaj, din piepturile celor aproape o mie de manifestanţi (pe parcursul manifestaţiei, numărul lor avea să ajună, în faţa ”judeţenei” de partid la aproape zece mii) s-a auzit, scandat din ce în ce mai des, ”libertate”, ”jos Ceauşescu” şi, în cele din urmă, ”jos comunismul”. Pentru toţi românii, cele trei doleanţe erau întrepătrunse; nu se putea una, fără celelalte două. Ceea ce a urmat, se ştie: o represiune brutală, cu 288 de arestări. Dintre cei arestaţi, 61 de participanţi au fost judecaţi şi condamnaţi ”la locul de muncă”, cu pedepse cuprinse între şase luni şi trei ani şi jumătate închisoare, pentru ”huliganism politic”, o pedeapsă nou-inventată la simulacrul de proces care a avut loc în 4 decembrie 1987, la clubul uzinei ”Steagu Roşu”.

Dar noul loc de muncă a însemnat deportarea lor din Braşov, în colţuri îndepărtate ale ţării – în special în Moldova. Toţi au trebuit să-şi părăsească familiile, pe care unii abia şi le întemeiaseră şi să lase totul în urmă, pentru o viaţă veşnic hăituită de Securitate, ori la serviciul început de la ”munca de jos”, ori în cămăruţa insalubră din căminele de nefamilişti, sau chemaţi de-a dreptul în birourile celor care-i supravegheau neîncetat. De unde niciunul n-a mai putut pleca, indiferent de expirarea pedepsei sau amnistierea ei, pînă în decembrie 1989.

Amprenta acestor suferinţe din deportare, a zilnicei spaime trăite atunci s-a aşternut pe chipurile oamenilor veniţi la troiţa care aminteşte de curajul lor; sînt îmbătrînite prematur. Deşi media de vîrstă a membrilor Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 este cu puţin trecută de 50 de ani, cu toate acestea, 22 dintre ei nu mai sînt printre noi şi numele lor au fost citite astăzi de preoţi, alături de cel al doamnei Doina Cornea, care, din primul moment, s-a solidarizat cu muncitorii revoltaţi şi a protestat apoi împotriva măsurii deportării celor găsiţi ”ţapi ispăşitori”. Ea a fost urmată de gestul incredibil a trei studenţi de la facultatea de silvicultură din Braşov, Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Victor Şerban care la o săptămînă după reprimarea manifestaţiei s-au postat în faţa cantinei studenţeşti, cu o pancartă, pe care scria ”Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară”. Nu li s-a alăturat nimeni. În curînd, au fost ridicaţi de un echipaj de Miliţie, intrînd mai apoi pe mîna Securităţii şi împărtăşind aceeaşi soartă cu a muncitorilor cărora le-au luat apărarea

La comemorarea de astăzi s-a auzit, după slujba de pomenire, vocea crainicei de la ”Europa Liberă”, citind scrioarea de protest a Doinei Cornea, transmisă pe post cu peste trei decenii în urmă şi multora dintre cei prezenţi li s-au umezit ochii. Ca în fiecare an, de la comemorarea ”oficiată” de preşedintele Asociaţiei, Marius Boeriu şi vicepreşedintele Dănuţ Iacob (care aveau, în noembrie 1989, 19 şi respectiv 20 de ani) nu au lipsit autorităţile locale (primarul George Scripcaru, preşedintele Consiliului Judeţean Adrian Veştea), care au anunţat că, de la anul, se vor reîntîlni în faţa unui monument care va celebra gestul de-a dreptul eroic al tinerilor muncitori de la uzina de autocamioane, gest săvîrşit într-o lume pe atunci încremenită în egală măsură în frică şi în frig. A urmat la cuvînt primul ministru Ludovic Orban, el însuşi braşovean, care a evocat revolta şi învăţămintele ei – anume că democraţia nu este un dat, ea se cîştigă şi pentru menţinerea ei lupta e una de fiecare zi.

A fost o premieră, prezenţa unui premier al României, la această comemorare a manifestaţiei anticomuniste de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. Dealtfel, puţini ştiu că, în vremea în care era ministru al transporturilor în guvernul Tăriceanu, Ludovic Orban a fost cel care i-a salvat într-un fel viaţa (dacă se poate spune aşa) doamnei Doina Cornea, după ce aceasta a suferit un atac cerebral, reuşind transportarea ei de urgenţă cu avionul de la Cluj la Bucureşti şi mai apoi la Paris, gest pe care l-am evocat astăzi şi care a fost aplaudat de toţi cei prezenţi la comemorare. S-au împărţit apoi colaci şi colivă, oameni care nu s-au văzut între ei demult au depănat amintirea comună a curajului lor, incredibil din perspectiva acelor ani. Dar şi a prezentului.

Semnificaţia manifestaţiei de la Braşov din 15 noiembrie 1987 depăşeşte cu mult locul şi timpul desfăşurării ei. Devansînd comunismul reformist care se instala treptat în ţările blocului sovietic şi cu aproape doi ani căderea zidului Berlinului, muncitorii braşoveni au cerut ”jos comunismul”, anunţînd astfel şi ceea ce avea să se petreacă pe parcursul revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, în România şi apoi în toate statele foste comuniste, proces finalizat cu implozia Uniunii Sovietice. Dar în decembrie 1989 se mai găseau ”salvatori” ai comunismului şi la Bucureşti şi acestei revoluţii avea să-i fie aplicată o lovitură de stat, de către echipa de reformişti pro-moscoviţi, condusă de Ion Iliescu.

15 noiembrie 1987, manifestaţia la care au participat – şi în urma căreia au fost arestaţi – în marea majoritate tineri, bărbaţi, dar şi femei, muncitori ai uzinei de autocamioane din Braşov mai înseamnă ceva – şi anume că un gest de curaj şi demnitate vine mai degrabă din partea oamenilor simpli; căci a lor este ”puterea celor fără de putere”, de a schimba lumea pe care noi doar o privim, o descriem şi o imaginăm mai bună şi mai dreaptă pentru toţi.

Foto: Inside Braşov